Atinsă de bagheta dimineții
deschid fereastra zmeului-lumină
nu-l trag de ațe, doar aștept să vină
un musafir în brațele tristeții

Îl poartă-un vânt de dor, aripa-i fină
îmi mângâie-nserarea tinereții
săpându-mi brazde vii pe câmpul feței
își face loc o nouă rădăcină

L-am strâns la piept, e cald, aduce-a vară
dar simt cum mi-l îmbie iarăși zborul...
Rămâi, căci noaptea vitregă coboară!

În depărtări unindu-se cu norul
un zmeu albind e gata să dispară
lăsând în ale mele brațe dorul