mi-e teamă de o dragoste mare...
și nu știu de ce îmi vin în minte vorbele mamei
"dacă nu ești cuminte te duce omu' negru la casa lui"

îmi era peste puteri să gândesc sau să deschid noaptea ochii
câteodată eram doar neastâmpărată
îmi venea să încep jocuri de strategie
dar el era fragil și trist ca un înveliș de lacrimă
uneori îi duceam o carte, apă și o felie de pâine
nu avea casă
îl simțeam cum aleargă de la un capăt la celălalt al meu
cum se bucură, stă sau doarme
nu știam dacă respiră
sau doar sunetele se îndepărtează de tot
ori de mine...
dimineața avea un coșmar
același
că-l ajunge din urmă un om cu aripi
alb și înalt
atunci îi cântam
sărutam conturul și temerile niciodată definite
și nu puteam lăsa vorbele mamei
"bagă-ți mințile-n cap draga mea
nu mai ești copilă și iartă-mă
povestea cu omu' negru nu a existat
lasă-l mai bine să moară
de tine"

dar mamă,
o dragoste mare se întâmplă
sau ea este omul negru care iese afară din noi ?