Tristețea, privire speriată-n lumină
Cu-aroma albă ce-i răsare-n statui...
Deșarte tulpini de trunchi se sfărâmă,
Și miezul se cerne ceros în gutui...

De pleoape lipită stă perla să vadă
Cum vara se pierde din noi în afară,
Anotimp de dureri, culori de zăpadă
Topită-n amurguri ce luna coboară...

Coroane de iubiri pe margini zac pierdute
Și colbul se presară stârnind ecou trudit,
Ispită și-nserare apar în mine, mute...
Și-un dor de nuferi albi s-a abătut strivit...

Înfiorat de visuri, mă pierd în Necuvânt,
Luminile vrăjite dispar pe valuri moarte,
Albită așteptare... la ceasul de pământ,
Sfârșită sărutare în cea mai lungă Noapte...