Fremătând, captivă, între trunchiurile a doi arbori,
În contraste de flăcări suspinate frenetic,
Afundate-n golful, mișcat, al brațelor tale,
În proximitatea buzelor îmbrățișate,
Adiere, îndelung, vânată de îngeri și sirene,
Într-o sălbatică înfruntare – vântul cu valul,
Cerul cu marea – împărțindu-se în ochii tăi.
Albastrul privit, hipnotic, în negrul adânc,
Incendiând coada rece, de solzi străini simțrii,
Prizonira mării, întemnițată-n lacrimi.
Apare, pe neașteptate, nou înmugurită,
O imagine serenă, despletid dintr-însa două picioare,
Părăsind îngălbenita-i coadă de sirenă, decojită,
În jumătăți de aer, deznudate de un vechi blestem,
Preschimbate-n libertăți înaripate de fluturi,
Deschise, zburate, în sculpturi de oglinzi,
Reflectând un cal alb, pe întinderi de trup,
Mângâiat de plete cu iz, molatic, de iasomie,
Stropid mângâieri de gene aprinse,
Pe umerii curși în cascade mulatre,
Umezite de picături căzute în extaz,
De cuvinte, mult visate, ferecate-ntre buze,
Arse pe rugul – sângeriu, apus de soare.
Strigând sufletului, cântat în ele, toate,
‘În sfârșit, am reîntâlnit noaptea, împreună !’