îți aduci aminte noaptea
când de îngeri ne vorbeam
între două continente
despărțite de un geam

astăzi când zăpada rece
m-a găsit privind în zare
n-am știut răspuns a-i trece
peste vorbele-i bizare

ce-a rămas din cele scrise
în decembrie pe geam
unde sunt acele vise
pentru care-atunci plângeam

ninge viscolit afară
ca-ntr-un basm ce-a fost a trece
eu pe țărmul ce coboară
tu... pe continentul rece

vom lăsa câte-o aripă
ca o lacrimă în seară
ca un albatros ce țipă
într-o rimă dulce-amară

într-un joc, pe care lumea
despre care nu vorbeam
nu-l va ști, citind pe sticlă
asta lucie de geam

doi copii ce-am fost o iarnă
doi bătrâni ce-am fost o zi...
lăsând timpului să cearnă
dintre verbe, "a iubi"...