„Am ajuns, în adevăr, în această Americă dunăreană ca tocmai românii să fie tratați ca străini, să se simtă străini în țara lor proprie. Toate capetele unor rase degenerate, care s-au îngrămădit în orașele României, toate craniile cu câte 5 dramuri de creier, fără seriozitate și adâncime, toți microcefalii și toate stârpiturile Peninsulei Balcanice apar în acest bal mascat, sub formă de reputații uzurpate, de mari oameni de știință fără carte. (...) Și, pe când această plebe se înmulțește pe zi ce merge, neamul nobil și drept, care cutremura odată pământul, la un semn al lui Mircea Basarab, sărăcește, scade și moare.”
Mihai Eminescu, „Timpul”, 1880
Apărută în „Citatul săptămânii”, „Foaia Românească”, Ungaria, 16 februarie, 2007.

Citatul mi-a zvâcnit în suflet un străfulger de durere din cauza a ceea ce se întâmplă în poezia românească a celor tinzând spre laurii recunoașterii, tagmă a cărei reprezentantă de frunte este, sperând și eu că va rămâne, Agonia.
Pentru a spulbera orice intenție de jignire față de cei care sacrificându-și timpul, cu atâta durere și seriozitate-și nasc scrierile, publicând pe Agonia, precizez cu cel mai înalt respect că în varianta mea interpretativă, România este POEZIA în general, și nu cenaclul și site-ul Agonia în ansamblu.
DAR, dacă printre publicanții pe Agonia, în pofida precizărilor de rigoare, s-or găsi și jigniți profund, mi-am atins țelul.
Pe de altă parte, eu însumi fiind românoungur cu-n strop de evreu în mine, mă obligă să precizez că citarea acestei eminesciene NU se dorește nici direct și nici subtil, mesaj împotriva oricărei nații sau etnii de scriitori prezenți pe Agonia.
Vă iubesc cu dragostea plină de compătimire a lui Cristos, pe toți, indiferent de inepțiile iliterate, aliterare și artofobe pe care unii dintre dumneavoastră/voi le veți fi scriind.