E o cameră goală, această cameră a ta.

Ușa ușor întredeschisă pare a se mișca imperceptibil. O iluzie optică, desigur. O lumină palidă izvorăște dinlăuntru, pâlpâind încet, fără vreun ritm anume. Mânerul ușii e cald încă, dar știu că se va răci curând. Va fi rece ca gheața mâine dimineață.

E o camera goală ce mă invită înăuntru, dar nu îndrăznesc să intru. E camera ta – e scris chiar aici, pe ușă. Zgâriat în grabă cu vârful pilei de unghii, un cuvânt – numele tău - ca un avertisment. Lasciate ogni speranza…

Îndrăznesc să arunc o privire prin ușa întredeschisă. Un zid: alb, neutru, reflectând lumina în ton cu becul pâlpâind. Un păianjen și-a țesut pânza într-un colț și-acum așteaptă. Așteaptă în zadar. Doar eu mai sunt în viață aici, și n-am de gând să intru. Păianjenul mă fixează cu privirea.

În stânga văd o jumătate de vază cu o duzină de trandafiri uscați. Au fost cândva roșii. Le văd frunzele, aproape dezintegrate, strigăte înghețate în jurul ultimei picături de sevă. Petalele sunt maronii acum, culoarea sângelui uscat. Culoarea unghiilor zgâriind într-una un perete vechi de cărămidă.

Mi-aduc aminte de camera aceasta. Dacă închid ochii aproape o pot vedea așa cum a fost, dar încețoșat și incomplet, ca un miraj întrezărit cu ochii mijiți în soarele după-amiezii. Deschid ochii. Păianjenul mă privește batjocoritor. Cred că e deja mort – doar o carapace chitinoasă încătușată de propria pânză, animată de curenți trecători.

E o cameră goală, sfințită în numele tău.

Cine ești tu?

Nu îmi aduc aminte.



Rotterdam, 23 decembrie 2008