Scrisoare neexpediată
Domnișoară Ela,
Știu ce vrei să auzi! Ești frumoasă, talentată, cu simțul umorului,...
Cum e fumătorul dependent de țigări, drogatul de praf, tu depinzi de vorbele celor din jur, parcă ai cere, spune-mi cât sunt de specială, de unică, de...
Ești! Totuși nu înțeleg de ce trebuie să ți se repete zi de zi dacă ai conștiința propriei valori?!! L-ai întrecut și pe Eminescu în cantitate, las în seama futurologilor aprecierea privind locul pe care îl vei ocupa în panoplia poeților, prozatorilor, criticilor și chiar a psihologilor.
Mi-ai plăcut întotdeauna de la distanță, dar mai ales după ce te-am întâlnit la Rotonda de la Muzeul Literaturii...
Presupunând prin reducere la absurd că am fi împreună, probabil m-ai sufoca!
Sigur, în primul rând nu m-ai accepta, ție îți place Freud, mie Esenin, ție Kafka, mie Panait Istrati și-atunci timpul ar trece foarte greu, mai ales în serile lungi de iarnă, când, probabil din cauza crivățului, n-am putea merge la un concert și spațiul dintre noi ar trebui umplut cu muzica astrelor.
Deși am vorbi două limbi diferite, ne-am putea înțelege din priviri, ochi în ochi și am tăcea, dar ai rezista o zi într-o liniște meditativă?
N.B.
M-am înșelat amarnic! Au trecut săptămâni, apoi un an, trei ani și mai bine și Diva s-a închis într-o tăcere totală. Abia ulterior am aflat, plecase la Paris pentru zece zile și nici până azi nu s-a întors! Dragă Ela, oare mă crezi dacă îți spun că mi-e dor de Tine? Sau poate de timpul când te ascultam fascinat la Rotondă, că azi nimic nu mai e cum a fost, nici măcar Muzeul Literaturii care părea etern!