Ca înecat, pământul bubuise. Se făcuseră nevăzute cele câteva familii de vrăbii. Cântase un cocoș. Sugrumat, neînapelelui. La un capăt de linie, tramvaiele se împotmoliseră și dinspre lac urcase fum, să-l tai cu cuțitul. Țipaseră pescăruși. Strigătul lor venea dinspre locul în care eu reperasem din prima debarcaderul... brazilian, înconjurat de trestie și de papură, însuflețit de ardoarea valurilor ce păstrau în ele memoria nisipurilor catifelate, cântecele sclavilor întâmpinându-și libertatea... Acolo unde, într-un fel sau altul, avea să se facă mereu vară. Anotimpul interminabil pe al cărui fief timpul lenevea-lenevea; nu aveai alternativă: te împrieteneai cu el la cataramă. Deveneai timp, deveneai viață. ... și iarba lua foc pe margini dantelate, fără să stârnească spaime, vreun pericol real, poate, cel mult, emoții poetice. Îmi fremătau nările; aici și acum, mă regăseam cu mult mai departe, cu mult altfel. În rochia orange și conduri din sticlă, împletindu-mi părul din salcie și coacăze. Sentimentul lipsei stavilelor îmi stârnea adevărata fericire! Nu știu ce simțeai tu. Posibil să te fi gândit la vreun somn mustăcios, la un halău mai acătării..., la o pereche de șosete?! Adoram să mă fac neagră, să mi se simtă și mai bine albul dinților, al ochilor, starea aia definibilă prin contrast cu moartea. Mă imortalizai, rămâneai încremenit..., probabil și fără grai, de vreme ce nu de prea multe ori te-ai încumetat a-ți exterioriza verbal minunarea. Îmi plăcea de mine: se găsea mereu câte un geam verde, câte o undă amplă!

... țipaseră pescăruși... Destul de probabil, de data asta nu avea să se mai facă vară. Și poteca ce da înspre casă devenise la fel de îngustă, cum eu o cunoscusem atunci la început. Uite, pe aici n-ar fi putut trece nici un amărât de cărucior! Dar vecinii care se înghesuiau, săracii, ei 2, 3 căței, 7-8 găini, vreo 4-5 iepuri...?! ... atunci la început, când nu-mi trecuse o clipă prin minte de-adevăratelea c-aș putea rămâne cu tine acea veșnicie...


Anul grăbea înspre sfârșit, locul în care, și de ne-am fi dat mâna, ceva de-al nostru tot ar fi rămas pe dinafară. Uruitul, pe care eu îl auzisem înainte de a începe, îmi umpluse noaptea de un ceva straniu. Erai „om al faptei”. În salopetă, cu fața plină de crivăț, dintr-un destin străin te-am reperat. Pământul bubuia bubuia. Dedesubtul primelor mantale ceva trebuie că se clătinase o dată pentru totdeauna, oricât de sinistru, de insuportabil uman ar fi sunat acest verdict. Ochii mi s-au golit. Am rămas fără lumină. Fără iubire. Fără om. Uriașe, trupurile vegetale zăceau: 2 morți în toată puterea nefastă a cuvântului, încredințați cimitirului bătăturii. Am primit în mine sângele rumegușului vărsat. Și am vrut copac să mă fac. Pentru vrăbii și puii lor. Pentru Cer.