Ca atunci când (... decizi tu..., altcineva a optat în locul tău?!) nu mai scrii despre păsări. Și ele își continuă conștiincioase încă o vreme zborul, se fac a nu-ți vedea trădarea, absențele tot mai istovitoare, marile lipsuri. Se lovesc de copac gol. De om și mai gol... Scurt-circuitate, își împing își împing visul, încăpățânându-se peste timp să trăiască surâsul cu sens al propriilor pui. Nu dau la o parte perdeaua. Focul mocnește undeva în burta ascunsă a unui șemineu. Nu văd..., simt numai dantela croșetată în alb himeric pierzându-se în argintiul zăpezilor de odinioară.

Ar putea fi bine!

Frumusețea s-ar găsi la ea acasă, adâncită bunăoară într-un fotoliu verde, locul meu preferat, de unde s-ar ridica la momentul potrivit, doar pentru ca omul să-i vadă semnele, starea catifelată cu viu, rămasă profund impregnată într-o textilă... Eu mi-aș continua visul, le-aș continua aripile, pe mine de mine însămi ca de păcat absolvindu-mă, păstrând numai flacăra primordială de unde își iau, de Crăciun, focul brazii. Mâini vajnice de Părinte ar încropi tunele. Acolo ar arde atemporale, dincolo de clipă, artificiile. Și nările ne-ar fremăta, inimile ar da să iasă, când, așa de bătrâni, ne-am trezi Acasă!



Dar eu...

... nici nu mai vorbesc despre ele... și păsări sunt numai acelea care umplu cu flori rănile cerului, fac să-i fie lui Dumnezeu singurătatea suportabilă. Și florile astea izvodite sunt din cuvinte.