În spatele blocului, lângă gardul care desparte ghena de gunoi de parcare, Malone suge din sticla de bere și ochii îi joacă în cap în căutarea unui partener de discuție. N-are chef de liniște, are chef de pus lucruri la punct. Îl vede pe Chirpici, cu spatele cocoșat, mâinile în buzunare și mersul ăla de om care s-a săturat să existe.
– Chirpici! – îi strigă și-i face semn să vină.
Când ajunge lângă el, Malone îl scanează din priviri, cu o sprânceană ridicată și buza de jos trasă în sus, de zici că încearcă s-o parcheze sub nas.
– Ce zici, Chirpiciu’ lu’ tati? Ia zi – mereu te văd abătut de la o vreme... Hehee... Așa e! Nu te-am mai văzut de câteva luni.
Ridurile de pe frunte i se lățesc ca niște crăpături într-o piesă de fontă încinsă. Își mută o mână sub burtă și se scarpină scurt, cu două degete, în fundul pantalonilor, apoi se șterge de cracul treningului și trage o ragaială scurtă, controlată, ca un mecanic care face reglaj fin la carburator.
– Cum? Să te dea afară? Cine, frate?! Ce dracu’ e ăla “buling”?
Ochii i se rotunjesc, dă din cap ușor, ca la o glumă proastă spusă de unul fără dinți, apoi pufnește-n râs și-și crapă berea de bordură. Se uită în jos, se gândește o clipă, apoi își ridică bărbia cu aerul unui om care s-a prins, din nou, că viața n-are aer condiționat și nici pauză de masă. Se lasă puțin pe spate, își îndeasă șapca pe ceafă și dă din gură cu o satisfacție tâmpă, de om bătrân care simte că i-a venit rândul să predea.
– Hai să-ți spun eu ceva, băi Chirpici... ceva ce n-ai să găsești pe etichetă de management sau prin fițuici motivaționale de corporație. Că metoda asta... metoda adevărată... am învățat-o acum treizeci de ani, de la un milițian cu cămașa descheiată până la buric și cu o Dacie de-aia bătută, cu bordul plin de mucuri și proces-verbale mototolite.
Îl chema Fănică, și avea un tic nervos: își molfăia buza ca un porc în vis. Băga o țigară, sorbea din cafea și m-a învățat o chestie după ce l-am scăpat de-o gagică nebună, care urla-n fața secției că-l iubește și că-i face vrăji. L-a luat de cravată, i-a zis „te bag în gâtul instituției”, iar el m-a scos din situație cu o frază pe care n-am s-o uit cât trăiesc:
„Bă Malone, când un om zbiară suferința, să știi că nu caută alinare. Caută glonțul care să-l termine frumos.”
Și de atunci... am știut.
Am știut cum se face.
Și-acum o vezi și tu, pe pielea ta.
Bă Chirpicule... tu nu pricepi cum merge combinația. Tu vii cu sufletul în palmă, iar ei îți pun etichetă pe frunte cu lipici de cuvinte dulci. Te-au simțit moale și ți-au băgat sonda. Ai zis că nu mai poți? Gata, te-au pus în foaia de observație. “Subiect sensibil. Deviație de la normă. Expune trăiri.” Trăiri, bă! N-ai voie cu trăiri! E ca și cum ai veni cu mucii la recepție și ai cere masaj thailandez.
Ai scos din tine ce nu se zice nici în gând, și-ai crezut că o să vină alinarea. Da’ nu e biserică, mă Chirpicule. Nu ți se dă dezlegare, ți se dă verdict. Și dacă ai nenorocul să nimerești pe radarul unuia din ăia cu inimă de mătase și creier de dosar, ai pus-o. Ăla nu-ți trage pumnu’. Nu. Îți face portret. Cu flori la margine, cu ghirlande de empatie și panglică neagră pe „nu mai putem continua”.
Ți-a zis careva că suferința e greșeală de taste? Ți-a zis că suferința publică e ca urina într-un bazin cu clor? O simt toți și se prefac că-i sare de mare. Ai venit cu nevoile tale? Nu-i nimic, îți explică ei cum să le păstrezi în ambalaj vidat. Le deschizi? Te-au pierdut. Te țin minte. Ca pe ăla care-a plâns la ședință. Ca pe ăla care n-a mai vrut să râdă la glume. Ca pe ăla care a zis, într-o zi moale, că se simte singur.
Și n-au să vină cu ciocanul, nu. Vin cu zâmbetul. Cu „mi-e milă”. Cu „te înțeleg”. Cu „îmi pare rău, dar...” – și butonul e deja apăsat înainte să termine fraza. Nu se mai strigă. Se marchează „prea mult”. Se bifează „oboseală generală”. Se deschide ușa și ți se explică cum, în numele păcii, trebuie să-ți faci bagajele să te cari.
Asta e, mă, metoda. Niciodată nu te dau afară pe bune. Îți dau în cap cu mătase. Te curăță cu empatie. E ca și cum te-ar sugruma cu eșarfa de la ziua femeii. Apasă butonul, dar nu ca să te gonească. Ci ca să se spele pe mâini. Să rămână ei curați. Să poată zică „n-am vrut, dar a fost nevoie”.
Și ăla care o face, nu e agresiv. Nu ridică tonul, nu trântește, nu-njură. Nu, tată. Ăla suferă. Se frânge. Îți scrie un mesaj lung, plin de „mă doare să fac asta”. Se uită la tine ca la un pui de câine care s-a cufurit în hol. Zice că te respectă. Și-apoi te face ușor, cu o semnătură imaginară: „nu-l mai vreau pe ăsta în preajma mea”. Că e apăsător. Că-l face să se simtă „aiurea”. Că-l zgârie pe dinăuntru.
Dar până ieri râdea cu tine, nu? Până ieri, zicea că ai suflet. Că ești „demn”. Că meriți un loc. Azi e „prea mult”. Azi ești „pericol de atmosferă”. Azi trebuie să fii „administrat”.
Și tu taci. Și tu crezi. Și tu zici: „poate chiar am greșit”. Și începi să pleci singur. Să te retragi. Să devii aer. Să lași loc. Așa vor. Să pleci singur, ca să nu zică nimeni că te-au dat afară. Să rămână ei, curați. Cu mâinile la piept. Cu decență. Cu „regretăm pierderea”.