O ascultam aproape fără să mai respir, eram pe atunci atât de încântat de astfel de povești supranaturale, dar brusc s-a desprins de lângă mine și mi-a zis:

- Pleacă, te rog să pleci acum, începe să se însereze și nu știu dacă vei fi în siguranță lângă mine.

Nu prea îmi venea să mă dau dus așa, fără să fi auzit toată povestea, dar totuși hotărârea ei și fermitatea glasului m-a convins. M-am ridicat și am pornit încet spre ieșirea din zidul bisericii. Am mai auzit doar:

- Să mai vii și mâine, fricosule! și apoi tăcere.

M-am întors, dar ea nu se mai zărea și atunci am grăbit pasul, poate și din teamă, începând coborârea spre casă, cu razele unui crepuscul minunat strecurându-se parcă cu grijă printre nori și încălzindu-mi umerii. Nici nu realizazem că îmi uitasem trenciul la ea, că timpul zburase atât de repede și se apropia seara, că ploaia încetase deja și se simțeau și aceste mici raze călduțe de soare.

Cu toate aceste senzații, cu gândurile pe care le încercam în urma poveștii auzite, nici nu mi-am dat seama că eram iar în casă, întins pe canapeaua din camera de la mansardă cu o nouă ceașcă de ceai care lăsa fuioare de abur să se ridice ușor lângă mine și încercând să îmi pun ordine în gânduri. Oare ce mistere ascundea tânăra din biserica cea veche? Trebuia să aflu și datele pur profane, fără implicațiile supranaturalului care se simțea din începutul poveștii ei. M-am ridicat brusc, cu hotărârea ca în ziua ce va urma să caut informațiile necesare în biblioteca orășelului. Somnul meu a fost unul agitat, plin de vise neînțelese și abia așteptam ca lumina dimineații să se lovească de ferestrele casei mele pentru a putea sări din pat și a porni în expedițiile de descoperire a misterului bisericii din cimitirul vechi.

Dimineața a venit ca o izbăvire după acel somn agitat, parcă abia așteptam să zăresc primele raze de lumină ca să sar din pat și să pornesc spre biblioteca orășelului. Cred că am fost acolo în același moment în care își deschidea porțile pentru o nouă zi. Cred că și bibliotecarii se minunau de nerăbdarea cititorului care abia aștepta să intre. Am cerut îndrumări despre sertarele care ar putea conține informații despre cărțile, articolele din ziare sau orice alte materiale legate de istoria orașului și mai ales despre zona bisericii părăsite și deși m-a privit ciudat, una din bibliotecare mi-a arătat amabilă câteva sertare care conțineau bilețelele cu titlurile cărților ce prezentau istoria locului, precum și locurile unde puteam găsi colaje din ziarele vremii. M-am așezat la o masă mai retrasă și am început să răsfoiesc sertar cu sertar. Am ales vreo duzină de materiale pe care le-am cerut apoi la studiu. Destul de multe date, idei, frânturi de istorie, toate se perindau prin fața ochilor mei. Mi-a atras privirea o știre de ziar de prin 1870 și ceva. Amintea de biserică, povestea despre vechiul incendiu de pe la final de secol XVIII, reamintea că nu fuseseră victime și comemora cumva timpul trecut de la acel incendiu, cred că trecuseră vreo șaptezeci de ani, dar nu lămurea exact de la ce anume izbucnise focul. Apoi am găsit o revistă de factură mistică ce încerca să explice propria ei versiune, autorul articolului, un împătimit al căutărilor de mistere și de legende supranaturale, amintea și de crima de care îmi spusese și Ilyana, de faptul că sufletul miresei moarte încă nu își găsise liniștea și că ar fi posibil ca nebunia care o cuprinsese pe fata învățătoarei din sat să se datoreze acestui suflet neliniștit. Ultimele rânduri m-au pus pe gânduri... Să fi fost în puterea sufletului celei moarte Ilyana în puterea nopții? Poate copilă fiind, a intrat undeva unde nu ar fi trebuit și sufletul ce umbla hai-hui a ales-o pe ea să încheie ceva, să îi caute izbăvirea, dar Ilyana nu știa cred ce trebuie să facă. Eram din ce în ce mai intrigat, trebuia să aflu continuarea poveștii Ilyanei. Am mai răsfoit câteva materiale, dar care mai mult adânceau misterul, am găsit o trimitere la un articol legat de o frăție a unor studenți care încerca să documenteze mai bine astfel de întâmplări cu tentă paranormală, dar cărțile scrise de ei fuseseră publicate prin Franța și Anglia, țări mai încântate în acea perioadă de astfel de întâmplări, așa că nu aveam șanse să le citesc prea curând. Mi-am notat titlurile și numele Frăției: Tilia și apoi m-am decis că era momentul să îi fac o nouă vizită Ilyanei.

Am trecut repede pe acasă ca să mă schimb, să iau cea de-ale gurii și ceva de îmbrăcat pentru Ilyana și cred că era deja trecut de miezul zilei când m-am încumetat să urc iar dealul și apoi să trec iar de poarta cimitirului. Aceeași liniște, aceeași atmosferă apăsătoare. Deodată două mâini îmi cuprind gâtul de la spate, apoi simt o respirație ușoară în apropierea urechii drepte și o voce șoptită spunându-mi:

- Ce bine îmi pare că te-ai întors!

- Nu te mai oprești din șotii. Mai să-mi stea inima-n loc când m-ai cuprins așa.

Același râs zglobiu și apoi a continuat:

- Haide să îți spun povestea în continuare!

- Nu vrei să mânânci ceva? Uite ți-am adus și ceva haine pentru nopțile mai reci și o umbrelă, în cazul în care mai pornești la plimbări prin ploaie.

A râs zglobiu, m-a luat de mână și ne-am strecurat din nou în biserică, în cămăruța ei mică, așezându-ne pe banca acoperită cu o bucată de draperie vișinie și moale, cu Ilyana lipindu-se iar de mine, mușcând cu poftă din bucatele aduse de mine și începând să depene iar povestea:

- Știi, tu semeni cred, oarecum cu el.

O priveam mirat, parcă nevenindu-mi să cred că mânca:

- Cu care el?

- Lasă că ajungem și acolo. Să știi că nu sunt o nălucă sau cel puțin nu mă simt una. Nu știu să îți spun dacă am mai mâncat până acum sau dacă nu am simțit foame până acum, dar totuși parcă îmi era dor de gustul bucatelor. Dar să trecem peste aceste lucruri prea lumești. Unde rămăsesem? A, da...tocmai ascultasem povestea bătrânului pe care mai toți îl considerau nebun și apoi am pornit să caut curioasă mormântul miresei ucise. Era o piatră albă cu doi trandafiri care se uneau în partea de sus a monumentului. Te voi duce și pe tine să îl vezi. Pe atunci înfloreau și pe mormânt trandafiri sălbatici și îmi plăcea să stau și să-i privesc. Abia se auzeau zgomotele muncitorilor, dar într-o zi am simțit că eram condusă spre un anume loc. Mi-am urmat dorința și am intrat în capela mică din spatele bisericii. Acolo m-a învăluit un amalgam de sentimente: tristețe, disperare, ură. Fără să vreau m-am sprijinit de balustradă și am văzut roșu în fața ochilor, sânge curgând încet, cu picături mari. Am auzit țipete, apoi un râs ca de om nebun, am simțit că o fată frumoasă mă privește și apoi închide ochii zâmbindu-mi și apoi am leșinat. Tata m-a descoperit abia spre seară, nu știa ce este cu mine, a încercat să mă trezească și am început să râd și apoi am leșinat iar. Tot ce îmi mai amintesc e faptul că mama stătea aplecată deasupra mea încercând să îmi pună comprese, un preot și vocea bătrânului cu povestea repetând mereu: . Apoi într-o dimineață m-am trezit aici. Inițial am crezut că visasem. Mi-am strigat părinții, dar apoi am văzut că sunt aici, în această încăpere. Am plâns, am țipat, nimeni nu părea să mă audă. Și apoi o voce din mintea mea a început să mă liniștească, să îmi ceară iertare. La început m-am speriat. Voiam să plece, să dispară, îmi voiam viața și părinții înapoi, dar vocea m-a liniștit. Mi-a spus că biserica va fi sălașul meu până când va sosi izbăvirea.

Din nou izbăvirea. Dar de ce sau de cine trebuia să fie salvată Ilyana? Sau pentru ce era necesară această izbăvire? Tot mai multe întrebări mă frământau. Și iar m-a întrerupt din gânduri glasul ei ferm:

- Trebuie să pleci! Vreau să pleci acum!

- Nu mai plec, nu mai vreau să plec din nou, vreau să rămân și aflu ce se întâmplă aici, să aflu toată povestea, întâmplarea sau ce anume voiești să îmi spui.

Ne-am privit lung și nici lacrimile care i se prelingeau ușor pe obraji în timp ce încerca să mă împingă și să mă facă să plec, nu mă convingeau să o părăsesc. Apoi brusc, aerul a început să devină mai rece, și lumina plăpândă a lumânărilor părea că în curând se va stinge. O priveam pe Ilyana și ceva părea că se schimbă în ea. Parcă începea să îmi fie și puțină teamă. Deja mă gândeam că poate ar fi trebuit să plec așa cum mă rugase, dar era prea târziu acum.

Ochii ei deveneau tot mai albi și pielea tot mai străvezie. S-a ridicat și parcă pașii ei îi erau conduși spre un anume loc. Mi-a prins mâna cu mâna ei și m-a tras după ea. Am încercat ca primă reacție să mă eliberez, dar o forță nevăzută mă ținea parcă prins de ea. Un fior ușor mă trecea și parcă nu mai eram curajosul de acum câteva minute și parcă și dorința de a rămâne dispăruse cu totul și ea. Nu mi-a mai rămas decât să strâng cu putere cu mâna liberă crucifixul pe care îl purtam la gât și mi-am spus în gând: fie ce-o fi...

Nici nu știu cum ne-am strecurat iar printre băncile putrezite și pline de mușchi verde, apoi am ieșit pe o ușiță joasă, pe care nu o mai văzusem până atunci, în spatele bisericii. Aerul de afară m-a mai liniștit. O lună mare și rotundă lucea albă pe cer. Se auzeau greierii țârâind în iarbă și nimic din jurul meu nu ar fi arătat că se întâmpla ceva ciudat. Doar strânsoarea rece a mâinii Ilyanei îmi confirma că totuși ceva se întâmplă sau urma să se întâmple.

Am trecut peste pietrele răsturnate ale unor morminte și apoi am zărit ruinele negre ale unui pavilion. Oare aceasta era capela unde se întâmplase crima? Simțeam deja cum totul parcă tace, din seninul de afară rămăsese doar luna și o ceață nefirească începea să înconjure totul. Aerul rece mă făcea să tușesc din când în când în timp ce îl respiram și îi urmam Ilyanei care era și parcă nu mai era ea. Brusc se aud niște voci, apoi un râs ca de om isteric, aproape de pragul nebuniei, zgomote de scaune care cad, apoi țipete și apoi parcă mi se perindă prin fața ochilor frânturi de imagini: Ilyana sau poate cealaltă îmbrăcată cu o rochie albă de mireasă, purtând o maramă ca în secolul trecut, apoi roșu, sânge, sânge care picură din rochia cea albă, sânge care curge parcă și pe mâinile mele. Încerc iar să mă desprind și din nou nu reușesc. Gândurile îmi zboară aiurea: Oare așa s-a întâmplat totul? Retrăiesc scena nunții însângerate? Ce caut până la urmă aici? Și brusc mintea mea parcă începe să pună totul cap la cap: Eu sunt de fapt mirele în toată retranspunerea în scenă a dramei de demult, sunt încă în așteptarea miresei mele. Dar de ce eu? Și acum va trebui să aibă loc o nuntă simbolică care să încheie cea nefinalizată atunci? Oare așa voi aduce izbăvirea de care amintea Ilyana? Gândurile mele au fost brutal întrerupte de durerea resimțită, ca a unei înțepături, aerul rece care trece parcă prin mine și apoi în contrast, buzele calde ale Ilyanei sărutându-mă și șoapta ei de încurajare: Ai trecut de primul pas. Mă las iar furat de tăvălugul gândurilor: Doar primul pas? Doamne...oare câți alți pași mai urmează? Oare vor fi mai dureroși ca acesta? Totul a început să se învârtă cu mine și apoi întuneric.

M-am trezit în cămăruța mică a Ilyanei, gol până la brâu, cu o urmă roșiatică undeva mai jos de inimă și cu Ilyana privindu-mă fericită.

- Ce s-a întâmplat? am îngăimat cu o voce care parcă nu mai era a mea.

- E totul bine acum, ai trecut cu bine, nu te speria. Urma roșie nu e o rană, doar o cicatrice, e ca și cum tu ai ajutat la evitarea repetării istoriei, ai primit o parte din durerea de atunci, fără ca însă să fi cu adevărat rănit.

Nu mai înțelegeam nimic: să fiu rănit și totuși să nu fiu, să am acel semn, dar să nu fie ca urmare a unei răni adevărate, am luat o parte din durere. Adevărul era că simțeam o oarecare senzație de durere, dar parcă nu mă durea totuși pe mine. Eram complet bulversat de toată întâmplarea, dar în același timp mă și bucuram că am putut ajuta.

Ilyana m-a sărutat iar și buzele ei calde au fost ca un balsam pentru mine. M-am ridicat ușor și eram hotărât să pornesc spre casă, însă vocea ei m-a oprit.

- Nu poți pleca încă! Până nu se termină totul nu mai poți pleca. Au mai renunțat și alții după prima încercare și eu am rămas aici din nou singură și așteptându-mi dezamăgită eliberarea.

Și alții...oare vreunul din acea Frăție? M-am întins resemnat la loc, ca un copil ascultător, care a fost oprit să fugă iar la joacă. În timpul acesta ea îmi mângâia părul, mă privea și apoi i-am simțit iar sărutul, un sărut oarecum supranatural, ca din două lumi, din două timpuri diferite. Era al ei, era al celeilalte? Nu puteam să îmi dau seama, o parte parcă mă încălzea, iar alta îmi dădea fiori, dar îmi plăcea atât de mult atingerea buzelor ei.

- Acum va trebui să te pregătesc pentru purificare.

O priveam mirat fără să o mai întreb ce anume urma să mi se întâmple iar. Din vasul de marmură albă în care odinioară se păstra apa sfințită în vechea biserică, lua în căușul palmelor apă și mă stropea cu ea. Îmi simțeam pielea înfiorându-se sub răceala apei și totuși urmăream în liniște acest așa zis ritual de purificare. Cu fumul unei lumânări pe jumătate topită încerca să mă învăluie în mișcări circulare și treptat simțeam că intru parcă într-o transă, nu dormeam și nici nu era ca un vis, dar parcă nu mai eram fizic acolo. Simțeam un puternic parfum de iasomie și auzeam șoapte de jur împrejurul meu: Răbdare mirele meu...în curând vom fi împreună...voi veni la tine. Șoaptele îmi păreau reci, spuse parcă mecanic, le simțeam trecând prin mine și apoi brusc o senzație de căldură emanând de la buze și parcă de undeva de departe se auzea vocea Ilyanei: Sunt aici cu tine, nu te teme...

Nici nu știu dacă senzația de căldură de pe buze fusese un sărut al ei, menit să mă țină încă în contact cu lumea reală. Nici nu știam exact ce se întâmplă cu mine și în jurul meu, senzații de rece și de cald mă învăluiau, parfumul puternic de iasomie crea o stare ciudată de senzualitate și erotism, deși o parte din gândul meu realiza că totul este supranatural, că nu e nimic real. Era ca și cum luam contact cu o altă lume, un contact fizic cu ceva ireal, mă simțeam prins în tăvălugul unor senzații pe care nu știam cum să le interpretez, nici nu conștientizam ce mi se întâmpla de fapt, cine mă săruta sau ce anume se întâmpla mai exact. Făcea oare totul parte din acea purificare? Sau deja era altceva? Nici nu reușeam să mă pot concentra ca să pricep ceva din toate astea fiind prins în tăvălugul de arome, senzații și în clipa când credeam că voi prinde un fir de care să mă agăț...mă pierdeam iar ca într-o transă în care nu mai știam de mine, în care nu vedeam decât figuri șterse de oameni, voci fie mai puternice, fie mai șterse, ca un zumzet de fundal, auzeam șoapte de iubire și simțeam îmbrățișări, apoi răceala serii și a unor despărțiri. Mi se părea că retrăiesc cumva relația celor doi îndrăgostiți, ca o amintire derulată pe fugă asemeni unei role de film într-un cinematograf vechi. Întâlniri, mărturisiri, apoi despărțiri și dor, apoi iar apropiere și multă iubire. Simțeam că urma să vină și acel moment de final, acele clipe în care se destrăma tot ceea ce ar fi putut fi și parcă mă durea și pe mine că trebuia să trec prin acele momente. Am simțit iar atingerea unei mâini în palma mea și chipul ei, o tânără frumoasă, cu trăsături aproape aristocratice. Simțeam atât de multă dragoste în privirea ei și citeam dorința și nerăbdarea de a trece peste acest prag al existenței ei de femeie. Își dorea să fie mireasă, soție, îl iubea, mă iubea pe mine, acest simulacru de mire care trebuia să o scape de zbuciumul sufletesc în care se afla și care trebuia să o redau adevăratului ei mire care o aștepta de mult acolo, în lumea aceea mai bună pe care ne-o dorim cu toții pentru noi și pentru cei dragi ai noștri. Îmi doream să o ajut, dar în același timp îmi era teamă de ce anume s-ar mai putea întâmpla, parcă nu îmi doream să retrăiesc clipele de atunci. Am simțit-o apoi desprinzându-se din mâna mea și mă simțeam ca și cum o priveam cumva de la depărtare. Eram aproape de un foișor îmbrăcat în trandafiri agățători și panglici multicolore și o așteptam să apară condusă de braț de un om înalt, voinic și cu părul ușor încărunțit. Îmi venea să alerg spre ea și să o ridic pe sus, să ne învârtim îmbrățișați. Vedeam ca prin ceață multele chipuri care ne priveau și m-am întors spre chipul de lângă mine care parcă încerca să îmi spună ceva și în acel moment am auzit iar râsul acela de om nebun. M-am întors parcă atras de o forță care mă depășea și simțeam că vreau să zbor spre ea, să o cuprind și să o trag departe de toți, pașii mei păreau însă atât de înceți, ca o imagine derulată încet, sacadat. Nu am reușit decât să privesc la rochia ei cea albă și care se înroșea treptat, apoi la omul cu păr grizonat care lovea cu un baston acel chip care rânjea mereu și apoi prindeam ca prin vis mâna nebunului și încercam să o fac să arunce arma. Simțeam arsura pulberii care îmi atinsese obrazul și apoi brațele care îl țintuiau pe nebun la pământ, aruncam pistolul departe în iarbă și mă aplecam asupra ei. Îmi simțeam mănușile albe îmbibate de roșul sângelui și sărutam iar și iar buzele care deveneau tot mai palide. Șopteam că o iubesc, că nu o voi uita niciodată, voi rămâne mereu al ei și parcă un zâmbet i-a înflorit pe chipul palid și apoi cu un oftat corpul ei s-a lăsat moale în brațele mele. Îmi simțeam obrajii uzi în timp ce țineam în brațe corpul deja inert și bolboroseam niște cuvinte pe care nu le înțelegeam deloc. Ca și cum o forță exterioară mă împingea, m-am repezit așa însângerat către individul care zăcea în iarbă și i-am împlântat cu putere în piept pumnalul de ceremonie al uniformei pe care o purtam în acea zi. I-am mai auzit doar râsul gâlgâit de la sângele ce îi țâșnea pe gură și apoi totul s-a întunecat în jurul meu, în jurul lui, al mirelui ce trebuia să fie. Câteva clipe de întuneric, tăcere și apoi l-am revăzut, ca și cum eram iar un simplu spectator, stătea îngenuncheat în fața unei candele luminând plăpând, având alături două imagini: portretul ei și o icoană mică. Îl priveam, avea deja părul alb, lung și purta straie negre, strângând în mâini un metanier ros de vreme și murmurând ceva. Încercam să îmi strâng toate puterile și să aud glasul acela șoptit și plâns.

- Iartă-l pe Yani, că mult a iubit-o! Iartă-mă și pe mine Iisuse, pe mine păcătosul! Iartă-mă!

Candela pâlpâie tremurat și lumina ei se micșorează treptat. Aș vrea să mai rămân acolo, dar mă cuprinde o sfârșeală ca și cum se scurge din mine suflul vieții, întind mâna spre portretul ei și...brusc, un zgomot puternic, ca de geam care se trântește, mă face să tresar și să simt vântul nopții pătrunzându-mi în oase și în capelă și stingând lumânările, răscolind praful din materialele împrăștiate. O senzație crescândă de disconfort din jurul cicatricei sau poate și aerul rece mă dezmeticiseră puțin, redevenisem oarecum lucid. Și din nou vocea Ilyanei: Am fost cu tine mereu, te-am privit, aproape că voiam să te ating să îți dau și mai mult curaj, dar ai reușit până la urmă. Până acum nimeni nu a ajuns să vadă bătrânul monah, să îi asculte ultimele vorbe, dar tu ai putut, nu ai plecat, ai vrut să vezi, să asculți. Îți mulțumim și eu și ea...iartă-mă, iartă-ne. Să îți amintești mereu de Sanctuar și de Ilyana, paznica lui. Apoi liniște, tăcere și treptat parcă reveneam în lumea reală cu foșnetul copacilor bătrâni din cimitir, cu câte un nor stingher care acoperea acea lună mare și albă și singurătatea. Eram singur și parcă acum îmi lipsea ceva, mă simțeam și obosit și parcă toată întâmplarea nu mi se explicase cu totul, rămăsese pentru mine ca o poveste neterminată și nu îmi plăcea deloc acest lucru. Voiam să strig după Ilyana, să o chem pe nume, dar mai întâi voiam să mă mai odihnesc puțin...numai puțin să închid ochii și apoi să mă gândesc ce să fac...numai câteva minute...

Un miorlăit alintat și o scurtă senzație de arsură pe degetul aratător și am deschis brusc ochii respirând grăbit. Eram cu degetul lipit de ceașca de ceai încă fierbinte, în camera mea din pod, cu motanul meu alături, torcând acum fericit că mă făcuse atent la el. Îmi simțeam un obraz rece și umed și apoi a văzut urma lăsată pe geam. Oare așa adormisem privind spre stradă și visând la străina cea în trenci gri? Nu puteam să cred! Doar o văzusem și ieșisem după ea prin ploaie și îi ascultasem poveștile, trecuseră trei zile în care am tot revenit să vorbesc cu ea. Fusesem la bibliotecă să caut poveștile despre incendiu, biserică, fata în care trăia spiritul miresei ucise. Nu se putea să fi fost toul doar un vis. Am aruncat repede ochii spre calendarul de pe perete și avea tăiată numai o zi. Nu se poate... Trebuia să mă conving că nu o luasem razna.

M-am ridicat brusc de pe scaun, răsturnând pe spate motanul care se odihnise până atunci leneș în poala mea și m-a pufnit râsul văzându-l cât de mirat mă privește, aproape speriat, dar nu aveam timp de el acum. Am alergat pe scări, am pus în fugă mâna pe chei, m-am încălțat cumva din mers și mi-am luat din cuier trenciul și brusc m-a învăluit acel parfum de iasomie în timp ce îl îmbrăcam. Nu fusese un vis, nu, îmi aminteam acum când îmi recuperasem trenciul, dar trebuia să ajung la vechea biserică. Am urcat dealul aproape alergând, nici nu simțeam stropii mărunți ai ploii care începuse iar și care îmi udau obrajii, vedeam turla albă care se apropia. Am ajuns, aceeași poartă cu scârțâit brutal ce mă întâmpina, pașii mei peste dalele sfărâmate și am intrat în curtea părăsită. Am căutat intrarea în printre ruinele vechii clădiri căutând confesionalul care stătea la fel de tăcut, cu draperia roasă de timp și ploi, mișcându-se ușor de la aerul produs din intrarea mea bruscă. Apoi mi-am amintit de mica cămăruță a Ilyanei, am deschis ușa și era goală, doar niște urme din ceara unor lumânări, un sfeșnic vechi răsturnat, aceleași materiale roase de vreme însă în aer se simțea doar parfumul de iasomie, amestecat cu o ușoară aromă de tămâie. M-am întors oarecum dezamăgit și atunci am auzit un râs zglobiu. M-am răsucit pe călcâie și nu am mai văzut decât ochii Ilyanei sau poate mi s-a părut că îi văd, dar râsul îmi păruse atât de real. Parcă amintindu-mi de ceva, mi-am adus mâna spre piept și acolo simțeam parcă ceva. Am strecurat degetele prin deschizătura trenciului și printre nasturii cămășii și pe pieptul ușor transpirat după alergătura de până atunci simțeam pielea cu urmele cicatricei, era acolo, deci nu visasem. Rămăsese ca amintire, o amintire ciudată, ca mai toată întâmplarea trăită, dar totuși o amintire plăcută, ca și cum îmi era dor de ceva, de cineva și speram că poate cândva o voi mai revedea sau poate că voi afla mai exact ce anume mi s-a întâmplat. Sanctuar, asta îmi spusese și să îmi amintesc de ea, era paznica Sanctuarului. Oare ce a vrut să îmi zică? Erau încă prea multe de procesat ca să pot gândi limpede și nici nu îmi închipuiam în acele clipe în care stăteam în fața cămăruței goale, de lângă confesionalul vechii biserici că ceea ce trăisem era numai începutul unor serii de întâmplări stranii.

Nu știu când timp a trecut de atunci, poate saptămâni, poate luni, poate chiar mai mult. Mă luasem cu altele și mă cufundasem în diverse proiecte, lecturi și uneori, doar uneori în clipele de singurătate în care mă ascundeam în cămăruța mea de la mansardă și priveam lung spre străduța care urca spre Dealul Viselor îmi reaminteam de acele întâmplări. Nu avusesem cu cine să povestesc despre cele întâmplate și tânjeam oarecum să mă destăinui cuiva, să aflu opinia cuiva care să nu mă creadă un visător sau poate mai rău, un nebun. Nu am vrut să îmi șochez prietenii, care oricum erau departe de astfel de trăiri ezoterice și pentru care supranaturalul se rezuma poate doar la găsirea prin hazard a combinației corecte la vreun joc de noroc. Nu reușiseră nici ei să mă facă să cad pradă farmecelor vreuneia din cunoștințele comune de sex feminin cărora mă tot prezentau pentru a putea beneficia poate de empatia care ar fi putut genera de la o discuție pe tema dorită de mine, așa că bântuiam singur prin gândurile mele și încercam să înțeleg ce anume fusese totul.

Până nu demult nici nu îmi mai trecuse prin cap să revăd biserica părăsită și cimitirul. Apoi, într-un final, m-am gândit că mi-e bine și așa singur, să mai ies chiar și așa la câte o plimbare, fără compania cuiva anume și doar să mă bucur din nou de ultimele zile ale verii. Așa că am pornit să mă plimb pe aleile bătrânului parc. Oare chiar trecuse deja un an de zile de atunci? Parcă nu îmi venea să cred că nu se întâmplase abia mai ieri. Așa cum mă plimbam gânditor pe o alee mai retrasă, privind în jos, deodată simt cum mă ciocnesc involuntar de cineva. Simt că ceva îmi cade pe picioare, o carte cu coperți roase de vreme. Mă aplec, o ridic și citesc fără să vreau titlul: „Tilia - Le cas de la mariée”, „Tilia - Cazul miresei”. Hai că e prea de tot îmi zic. Întorc cartea și văd scris „Édition de Paris – 1887”. Era una din cărțile Frăției Tilia.

- Pot să îmi primesc cartea înapoi acum?

Vocea îmi pare cunoscută, ridic privirea și mă lovesc din plin de doi ochi verzi, minunați, dar de data aceasta ascunși de niște ochelari simpatici.

- Ilyana, nici nu știi cât mă bucur să te revăd!

- De unde îmi știi numele? Și când ne-am mai văzut noi doi?

Era prea de tot, nici nu știu ce mă apucase, că am cuprins-o cu brațele strângând-o cu putere.

- Hei, dă-mi drumul, mă gâdilă barba ta! Potolește-te!

Nu mă puteam desprinde de ea, îi auzeam râsul zglobiu și îmi aminteam de momentele trăite. Era oare ea sau doar cineva care semăna izbitor de tare cu ea? Dar totuși nu părea speriată de gesturile mele și ochii cei verzi, atât de verzi, de parcă te pierdeai într-un câmp plin de mentă și de răcoare, nu cred că îi mai văzusem la altcineva.

- Nu mă mai știi? Nu mai știi despre biserica părăsită de pe deal? Și ce e cu cartea pe care ai scăpat-o acum când m-am ciocnit de tine?

- Îmi pare că te știu de undeva, dar sincer nu știu exact de unde. E prima dată când totuși mă simt de parcă nu mai sunt străină de lume, de aceste locuri. Cartea am găsit-o întâmplător la un anticariat și m-a atras titlul, de parcă îmi spunea ceva, îmi amintea de ceva. Încă nu am apucat să o citesc, voiam să mă așez aici, pe o bancă în parc și apoi m-am ciocnit de tine. Biserica părăsită de pe deal? Trebuie să mă duci să o văd, poate îmi voi mai aminti câte ceva. Sau poate știi tu mai multe despre mine, pare că mă cunoști.

- Nu știu cât de multe răspunsuri am eu, dar chiar mă bucur că te-am întâlnit sau aș îndrăzni să zic, reîntâlnit dragă Ilyana. Poate vom descoperi amândoi, treptat, toate răspunsurile la întrebările care ne frământă. Pentru moment haide să luăm loc pe banca de acolo și să îmi spui ce anume îți amintești despre tine.

Mi-a întins mâna ei într-un gest copilăros, dar totodată tandru și a pornit să alerge spre banca arătată, trăgându-mă după ea. O priveam așa din profil și mi se părea mai frumoasă decât în semi-întunericul micii încăperi din vechea biserică. La fel de veselă, jucăușă, asemeni unei copile năzdrăvane, dar parcă mult mai matură. Păstra aerul unei adolescente, dar era mai înaltă și fruntea încadrată de suvițele părului ei șaten oferea privirii primele cute ale maturității.

- Mă mai studiezi mult domnule...? Nici măcar nu îți știu numele, deși se pare că ne-am știi de ceva timp.

- Doar Mihail, nu cred că este cazul să abuzăm de formule de politețe! Adevărul este că până acum nu s-a ivit parcă prilejul prielnic să mă prezint și eu. Dacă îmi dai voie, voi povesti eu primul ceea ce îmi amintesc despre întâlnirea cu tine și poate apoi ne lămurim împreună despre ce anume s-a întâmplat de atunci.

- Perfect, în mintea mea sunt încă multe locuri în care oricât m-aș strădui, nu reușesc să pătrund ca să îmi dau seama cum de am ajuns în acest orășel și cine sunt eu mai exact.

- Să încep atunci: Era final de august, cam ca și acum, dar ploua, ploua de câteva zile...Locuiam de puțină vreme într-o casă de la marginea orăşelului mic și cochet de provincie, pe care o plăcusem de când o zărisem de prima dată...Stăteam în camera mea de la mansardă și priveam pe fereastră felia mea din oraşul pierdut în ploaie și cum priveam eu așa visător parcă am zărit o siluetă prin ploaie...și am continuat să-i povestesc tot cea ce mi s-a întâmplat. Parcă pe ea o așteptasem să mă destăinui, așteptând poate și un răspuns care să lămurească totul. Râsul ei zglobiu, mă readuse la realitate din poveste mea și gândurile care mă cuprinseră.

- Și eu care credeam că m-ai și uitat! Iartă-mă, am vrut doar să te încerc! Să nu mă cerți, nu m-am destăinuit chiar cu totul atunci! Voiam doar să ajut acel suflet rătăcit care nu își mai găsea liniștea și calea spre pacea pe care și-o dorea de atât de multă vreme. Îmi amintesc și acum cum mă credeai o fantomă, o nălucă. Adevărul este că într-un fel și eu călătoresc mult, sunt poate, în felul meu tot o nălucă. Azi aici, mâine în alt orășel care ascunde un alt mister, un alt suflet în căutarea drumului pe care l-a pierdut, l-a uitat, l-a părăsit cândva. Cartea pe care o vezi a fost scrisă de stră-bunicul meu și inițial am crezut-o și eu pierdută poate prin vreo bibliotecă din Franța, o carte care spunea o simplă poveste, asta până am aflat din alte surse că există acest orășel, că a existat acest caz al miresei și așa ai dat tu peste mine. Când mă prinde un astfel de mister, uit de toate, uneori cei din jur mă văd ca pe o fantomă și pentru că pare că nu mai am grijă de altceva decât de deslușirea misterului. De aceea m-a amuzat să te văd și pe tine cum te minunezi de locul în care m-ai găsit, de felul în care eram îmbrăcată și mă purtam. Dar după ce te-am alungat prima dată, mi-am dat seama că fără tine nu voi reuși să rezolv misterul, să eliberez acel suflet rătăcit, așa că mi-am reluat rolul și de aici știi și tu ce s-a întâmplat.

- Oare ai de gând să mai zăbovești prin acest mic orășel? Mi-ar plăcea să îți ascult poveștile și cred că mi-aș dori și eu să fac parte din viitoarele tale aventuri, asta dacă plănuiești să pornești în căutarea altor mistere.

- Cred că a început să îmi placă orășelul acesta. Are așa, un aer de vechi, de alte timpuri și apoi persoana ta îmi este din ce în ce mai simpatică, ai aerul unui copil care caută povești și cu greu m-am abținut să nu îmi uit țelul când te vedeam atât de prins în dorința ta de a afla totul și de a descoperi și misterul care părea că mă învăluie și pe mine. Uneori îmi venea să mă las și eu furată de lumea pe care o descoperisem, lumea din care venea acel suflet, dar voiam să rămân lucidă și cu ajutorul tău să duc totul la capăt și am reușit. Îmi pare rău că nu am putut să îți mulțumesc cum se cuvine atunci. Te rog să mă ierți!

Am vrut să îi mai spun ceva, ceva legat de Sanctuar, acel cuvânt amintit de ea, dar buzele ei îmi acopereau deja buzele și ochii mei se pierduseră în verdele ochilor ei. Poate totuși, altădată...