“De multe ori stau si ma gandesc ca iubirea e aceea care-ti da aripi, nu te face sa te simti legat. Asa este, si totusi de multe ori m-am simtit legat de tine. De fapt, ceea ce te face sa te simti incatusat este pasiunea, idolizarea celui de langa tine. cateodata ma gandesc ca fiecare dintre noi este lutul, iar cuvantul este apa si mainile care modeleaza lutul. Noi alegem sa dam o forma vietii, si poate dintr-o lipsa de atentie si luciditate forma devine hidoasa. O luam de la capat si la un moment dat reusim sa cream ceva frumos. Pericolul e departe sa se fi sfarsit. Luam lutul modelat si-l ardem, il consolidam intr-o relatie, acum el e trainic. Dar lasam garda jos si ajungem sa idealizam relatia, persoana de langa noi ca si cum ar fi mai mult decat este. Ne dedam formei, ne abandonam sentimentului care ne bucura simturile si ne face sa vibram.
Dar oala cade si se sparge. Ce facem?
O lipim, nu? Nu va mai fi ca la inceput, iar lutu-i ars, nu mai poate fi modelat.
Incatusati de atasamentul si idolizare formei, lamentam, am uitat de noi. Ce facem?
Lamentam. Pana cand?
Nu stim. De ce?
Am uitat de noi.
In loc sa pastram relatia vie, intr-o continua modelare, transformare si cunoastere, noi am impietrit-o. De acum trebuie sa ne gandim sa trecem la alta bucata de lut, la alta forma. Mai repetam greseala?
Pana cand ne trezim.
O sa devin subiectiv.
Aceeasi greseala am facut-o si eu cu tine, am lasat ca frumusetea formei sa umbreasca maiestria atingerii, talentul sa-i spunem, sau mai bine zis... iubirea.
La inceput a fost iubirea.
La inceput a fost misterul, nesiguranta, ezitarea.
Apoi a fost seductia, incatusarea.
Apoi a urmat greutatea patimii carnale.
Am mai uitat de noi putin, am incercat sa cladim, sa construim o forma ce statea pe o baza nesigura. Nu ne-am deschis sufletele intru totul unul altuia, si eu am gresit, nu trebuia sa accept o relatie asa.”