Fara de inceput si fara de sfarsit, caut ganduri care sa imi salveze sufletul damnat, ca unica dovada de umanitate ramasa intr-o fiinta meschina si urata. Acorduri de chitara in planset de iubire, lacrimi pregatite sa moara si eu oadata cu ele. Imi admir durerea si imi condamn fericirea, pentru ca de cand ma stiu fug de responsabilitati si imi e greu sa imi asum meritlele, fie ca am savarsit fapte bune sau rele.

Adorm visand ca dorm si ma trezesc dorindu-mi sa ma ridic din pat, dar zac acolo doar cu sperante, imposibil si incapabil sa imi coordonez simturile. Ma urasc pe mine pentru lasitate si ii urasc pe ceilalti penru puterea de a ma face las. Istorii care se repeta la infinit, ca un program scris cu o instructiune gresita, care uita sa mai citeasca textul cu STOP, singurul vinovat programatorul, iar daca o ia de la capat nu are nici o garantie ca nu va face inca o data aceiasi greseala. Predestinare, ca un joc de cuvinte, inainte de destin, de parca ar fi ceva inainte : « ce ti-e scris in frunte ti-e pus » si incepi sa crezi cand vrei sa faci stanga si o iei instinctual in dreapta.

Uiti de toti si de toate, doar ca sa uiti de tine, dar vin si iti bat in usa cu Politia pentru ca nu te-au mai vazut iesind din casa si se tem penru tine, de fapt, vor sa fie martorii distrugerii tale surprinse pe o castea Beta. In timp ce imi strig moartea, copii nevinovati o intalnesc inaintea mea, din dragostea nemarginita a parintilor, care s-au salvat mai intai pe ei. Socul vine tocmai din faptul ca, in spiritul perpetuarii speciei umane, mai mult ca sigur, responsabilele fiinte umane, vor procreea la scurt timp, fara remuscari, avand grija de data aceasta de progenituri, oferindu-le adapost departe de sursele de foc, in casa cainelui.

Citesc printre randuri vorbe auzite la ecrane mute, care spun povesti in versuri, amintind de starea unei natiuni sanatoase – doar putin bolnava clinic – whatever that means.