Poștașul vine, poștașul pleacă. Vine pentru toată lumea și vine pentru fiecare în parte. Pe același drum bătut vine și pe același pleacă, de fiecare dată la fel și totuși diferit în câte un punct. Poștașul aduce scrisori, facturi, reclame, colete. O parte mai bună, poate alta mai rea, alternându-se într-un vârtej amețitor în care uiți să te agăți de crengi sau stâlpi și te lași în voia conținutului tuturor acestor epistole. Puține sosesc pentru că vrei tu, și mai puține vin când vrei tu, dar cele mai multe se revarsă necerute, nedorite, fiecare cu mesajul ei unic și cu un efect diferit. Dulceața unor pachete se compensează cu amărăciunea unor telegrame și sunt atâtea și atâtea, încât, la sfârșit, știi sigur că nu e nici dulce, nici amar, ci un dulce-amar difuz.
Când vezi poștașul plecând nu știi ce să faci sau să zici. De fapt, poștașul nu pleacă niciodată de tot. Rămâne acolo, pentru tine și pentru fiecare, adună cuminte fiecare detaliu al tău și îl adaugă la pagina care va fi numai despre tine, care va rămâne la el, fără expeditor sau destinatar. Fiecare scrisoare pe care tu o arunci mai adaugă un cuvânt la scrisoarea ta din mâinile poștașului, iar când o vei arunca și pe ultima, atunci el va pune punctul final. Va strânge scrisoarea ta, o va așeza în plic, o va sigila și o va pune alături de celelalte miliarde.
Poștașul este peste tot și nicăieri, pentru mine, pentru tine, pentru fiecare și, de fapt, nu e pentru nimeni. E poștașul.