O cărămidă se desprinde de pe-acoperișul minții și se preface-n colb, strivită de podeaua disperării și-a necazului. O lume de haos ne înstrăinează, ne depărtează, ne alungă ca mai apoi să ne căutăm o vecie. Unde e lumina? O caut în zadar? Nu vreau să aflu de ce a dispărut... ci unde.
Suntem toți îndreptățiți să punem întrebări fără răspuns, să ne dorim să atingem culmi mai înalte decât ne-a fost scris. Și eu visez – măcar construiesc o iluzie din chibrituri. Îmi place să cred că va veni și ziua în care nu mă va mai durea nimic atunci când mă trezesc.
Se spune că atunci când nu simți nicio durere ești mort. Așa să fie, oare? Nu s-a întors nimeni după ce-a plecat în călătoria veșnică. Nu ar fi putut. Și chiar de-ar fi fost posibil... suntem convinși că ce e dincolo de moarte nu doare? Pe mort, desigur, nu. Dar pe cei ce rămân în urmă...
Probabil lumina mea a pornit pe-aceeași cale ca și cei făr’ de suflare-n ei. Haide, ajută-mă să o găsesc, e dureros să caut în zadar de una singură!
Și este trist...
Cred că am urcat undeva pe-o culme prea înaltă, dincolo de nori, căci sub mine e doar o pătură de cer și de vapori. O oglindă verde se ivește în zare, dar nu pot să m-asigur că-i câmpia însorită pe care o visez; e prea departe.
Dar nu sunt sus, în vârf de munte, la capătul scării, unde treptele săpate-n stâncă se sfârșesc? De ce mă contrazici cu-o clătinare din privire?
Acolo sunt, așa-i?
Zâmbești. Surâsul tău îmi prevestește necazuri. Acolo sunt, doar că la bază, jos, în vale, unde abia începe totul. Dar urc de-o viață-ntreagă! Cum e posibil să mă găsesc în același loc ca la început de drum?
Tu-mi întorci spatele. Mă-nvârt în jurul tău să te oblig să mă privești. Podeaua. Îmi arăți podeaua încărcată cu țărână și colb și oase sfărâmate. Pe jos n-am să-mi regăsesc lumina!
- Ești în plină cădere...
Adică am încetat să urc?