Am o pagină albă în ochii mei. Cu idei fără formă mă strecor dintr-o zi în alta. Vreau să fiu ceea ce nu știu. Vreau să am ceea ce nu mă ajută. Viața e prea scurtă și caut să ascult de ceea ce cred, până nu mai cred în nimic. Nu atunci mori, când nu mai crezi în nimic? Dincolo de iubire privesc moartea, dincolo de moarte privesc o ceață neagră coplet, dar mă întorc la clipe de fericire, la amintiri de atunci când timpul trecea încet și era măsurat în secunde dilatate și zile întregi. Simt cum cresc firele de păr din barba mea, simt cum trece timpul de când nu te-am văzut. Ești pe scaun în avionul din înaltul cerului și privești prin geamul geloziei în direcția în care nu trebuie. Pe cine iubesc? Pe fata pe care o sufoc cu cuvintele astea două „te iubesc” și tot ea este motivul pentru care mă întorc la clipele de fericire de oricâte ori văd dincolo de moarte.
Ai văzut cum crește iarba în primăvara sentimentelor, cum se ridică încet și mijește din pământul plin de aparente gunoaie hrănitoare? Ai văzut cât de bine se simte un om din doi oameni înainte de a elibera noul om? Simți oare barba mea pietroasă pe obrazul tău din mătase chinezească roșie? Orice secundă în care îmi acoperi corpul cu corpul tău, spațiul, cu definiția lui ciudată, devine o piatră neșlefuită de care nu ai auzit niciodată și pe care nu ai văzut-o vreodată zburând. Am găsit cercul pe care îl caută toți când se aruncă în cascada învolburată numită iubire. Nimeni nu știe că cercul înseamnă liniște, că iubirea în care se aruncă este ușa plăcută spre ceva necunoscut pe care nu și-l puteau explica. Sufletul lor îi împinge spre alt suflet pentru a găsi capătul cercului. Când ai ajuns să citești colțul ăsta de ceață neagră în care scriu eu gândurile, înseamnă că trebuie să îți amintesc cum crește barba în fiecare zi, cum crește iarba în fiecare primăvară, cum orice om moare ca să se nască, dar ce este cel mai important este că dincolo de moarte sunt clipele de fericire care trăiesc azi din trecutul de mâine și nu mor niciodată.