Și-a lăsat pielea la o parte și a încercat să stea drept. Tremura.
Fiecare respirație îi rearanja trupul.
Și atunci, pentru a cincea oara în cursul vieții lui, a făcut același gest ușor teatral.
Și-a smuls inima din piept. Degetele noduroase sângerau sub apasarea cordului cald. Era fin și inofensiv.
Pulsa.

- poate cea mai bună lucrare a lui -

Când a plecat era întuneric și frig. Fiecare pas reconstruia un drum imaginar bătătorit.
Casa lui era mare și rece. Camerele inalte și întunecoase, coridoarele surde și mute.

Multe opțiuni, prea multe opțiuni întâlnea în camera memoriei lui.

Nu mai ieșea. Abandonase calmul tacticos ce-l însoțea de obicei, îl lasase undeva pe un balansoar. Acum era gol și tăbăcit. Nu mai dansa, nu mai plutea, se auzea când se mișca iar mersul lui era greoi ca o agonie.

A stat cuminte la fereastra camerei lui până ce clădirile au crescut până la soare, nu mai vedea nimic - umbră -
doar atunci i se părea că e liber și fericit.
Desenase pe perete o casă frumoasă. Avea undeva la mansardă o camera roz, părea că pulsează. În cameră, pe o masă rece de piatră, era un cord cald. Camera avea ferestre înalte și închise. Iar el se plimba în jurul peretelui încercând cu fiecare zi sa fie mai aproape de cordul fin.