Cunoașterea de sine (3)

Izbucnit nu se știe de când și perpetuat de-a lungul timpului, cu perioade mai lungi sau mai scurte de acalmie, războiul dintre femei și bărbați, precum misiunile de pacificare ale americanilor, pare veșnic.
Cu oricare dintre membrii unei “tabere” discuți, își apără cu îndârjire punctul de vedere, ajuns aproape la fel de interesant precum disputa cu oul și găina, și cam cu tot atâtea șanse de a se rezolva vreodată. Înclin să cred că foarte puțini dintre noi au auzit că, dacă orizontul unui om s-a îngustat atât de mult încât a ajuns la dimensiunea unui punct, omul spune: iată punctul meu de vedere.
Lipsa de toleranță precum și lipsa de delicatețe au încins lucrurile atât de mult, încât supărarea mocnește permanent și izbucnește te miri unde și pentru ce.
Viața a obligat femeile să lucreze deoarece un singur salariu nu mai ajunge pentru a face față nevoilor familiei. Tradiția însă presupune că menajul le aparține în întregime, astfel încât, copleșite de muncă, femeile nu prea mai au timp să arate ca niște femei. Și nici să aibă răbdarea necesară pentru a accepta dorința de menajare a bărbaților obosiți după o zi de muncă, pentru că nici ele nu sunt mai odihnite. Ba chiar deseori sunt mai copleșite de câte au de făcut acasă și la serviciu .
A apărut dorința de a ni se recunoaște dreptul la egalitate cu bărbații. Și, ni s-au recunoscut! Mai că-ți vine uneori să începi lupta pentru emanciparea bărbaților, sătulă de atâta “inegalitate” a săracilor noștri parteneri .
Bărbații, jumătățile noastre, ne-au lăsat să fim chiar mai egale decât ei. Nu ne mai oferă locul, ne bat pe umăr colegial, ne lasă să ducem deseori tot greul casei, nu mai oferă flori, ca să ne putem da seama că de fapt suntem camarazi. O revistă scria că într-un autobuz era așa o aglomerație, încât chiar și câțiva bărbați stăteau în picioare. Simbolic, nu? Entuziasmant chiar!
Și uite așa ne întrecem zi de zi, care mai de care, pentru a dovedi că suntem ceea ce de fapt nu suntem. Dacă simți nevoia mereu să dovedești ce ești, e clar că nu ești ceea ce crezi. Evidența nu trebuie dovedită( decât poate în societatea românească, dar nici aici nu mai poate dura mult), ea sare în ochi.
Astfel am ajuns și unii și alții să vorbim fie de eternul feminin, fie de specificul masculin, evident cu malițiozitate, considerând că fiecare deține adevărul absolut. Și să ne închidem într-o carapace, jigniți, neînțeleși, neajutorați, tensionați.
Și, în loc să ne ajutăm reciproc, să discutăm deschis problemele, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții, ne alienăm pe zi ce trece.
De fapt noi nu suntem egali în nici un caz, nici femeile cu bărbații, dar nici bărbații între ei, după cum nici femeile nu sunt egale între ele. Este adevărat că Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, dar nu identici. De aceea, în loc să ne torturăm zilnic, mai bine am încerca să ne înțelegem, să colaborăm, pentru că suntem jumătățile aceluiași întreg, de aceea niciodată separați nu ne vom simți bine. Ne va lipsi întotdeauna jumătatea. De obicei, jumătatea plină.






ț