[...]Casa păstra rănile sângerânde intacte, cu sute de ciori înfipte în acoperiș, în ziduri, în lemn și tencuială, penaj uni ca podoabă de indian american, cu dâre lungi, groase, de sânge putred ca fața vopsită a aceluiași, plecat la război, cu oboseala taciurnă a căpitanului de trib, vlăguit în interminabila luptă, așa arăta casa aceea, acolo la poalele pădurii, neagră pe fond verde, moartă pe fond viu, poleită cu aura năstrușnică a pomilor groși, voinici, pomi care își păstraseră coroanele, copaci asupra cărora răpăiala neagră nu se abătuse cu rafalele ucigașe, ca de mitralieră, da! acolo casa la ușa căreia nu răspunsese nimeni, niciodată, ciocănitului de ciocuri, bătăilor disperate de aripi, casa cu geamurile închise nu pentru a evita căderea ciorilor înăuntru, nu pentru a stopa duhoarea de hoit, de animal muribund găinățându-se spasmodic, nu!, acele ferestre închise pentru că așa erau dintotdeauna, dreptunghiuri astupate, cu geamuri mereu închise, da! casa a cărei ferestre încremeniseră încleiate în praf și rugină, cu straturi groase de hârtie lipită de dinăuntru, nu pentru ciori, ci pentru soare, pentru lună, pentru stele lua-le-ar dracu pe toate și pe toți ce vor să-mi lumineze casa, își zicea locatarul înainte de potopul năucitor și mânjea geamurile cu tot felul de unturi și amestecuri din plante să se prindă iedera și mușchiul, să crească pe geamuri, pe ușă, pe prag, să o învăluie în verde, să prindă rădăcini de casă și casa de iarbă să se amestece cu pădurea ca o prelungire insesizabilă, unde carnea de carne să se lipească în corpul adoptiv, dar iarba nu crescuse, și cât crescuse acum nu se mai vedea din pricina ciorilor și trupul o alungase ca pe o tumoră mare și neagră, infectată, și o lăsase să zacă în drum, în praf și ciori, pământul o respinsese și el și casa se regăsi, ca uleiul la suprafața apei, peste el, deasupra, privind acest ingrat cu bunăvoința maternă a femeii obosite, slăbite de atâtea și atâtea încercări de naștere întrânsul, avortată și abandonată în tomberonul ciorilor moarte, așa era casa, fir-ar să fie că și-a contruit-o la mama naibii cum ziceau țăranii, pășind cu greu prin moartea neagră, botezați în licărirea împietrită a fiecărui ochi deschis de cioară moartă, botez cu moarte, ură și blesteme, „și ei stau și joacă și beau, și noi, noi după amărâtul ăsta care nu ne e de niciun folos, nici casa n-a putut să și-o curețe, nici drumul să-l desfunde” de păienjenișul ghearelor inerte, ascuțite, ca mici colți de pisică sălbatică agățată la fiecare ridicare a bocancului și înecată în vomă.[...]