Astăzi pășeai liniștit pe o stradă îngustă. Mergeai spre nicăieri. Din colțul meu de viață, te vedeam posac - un uriaș care nu știe să zâmbească ...

Astăzi pășeai liniștit, aruncând priviri prin ochiul lăuntric. Te simțeam rece, mort aș zice ... și totuși pășeai liniștit ...

Un uriaș ce plânge și-mi umedă durerea. Cum altfel să te simt? Te uiți spre cer și nu îți văd privirea, mă doare ...

"Privește spre mine", țip ... Te uiți spre asfalt și pășești liniștit ...

Astăzi mergeai fără să te oprești o clipă, de parcă viața mea te-ar duce undeva ... Pășeai ușor și-n colțul meu de viață plutea o fericire ...

Și te priveam cum calci atât de liniștit și nu știi unde ne duci ... Și îmi doream să nu-ți dorești vreodată să te oprești din drum ...

Astăzi continuai să pășești spre nicăieri. În colțul meu de viață, simțeam o inimă bătând ...

Pășeai, pășeai, pășeai la fel de liniștit ...

Astăzi pășeai atât de liniștit, când ... când te-ai oprit ... deodată ...

De-atunci nu știu nimic. În colțul meu de viață plutește moartea ...

Și totuși ... nu înțeleg ... Nu înțelegi?! Astăzi pășeai liniștit și mergeai spre Soare
... și colțul meu de viață erau pașii tăi ...

Te-am dus până la Soare și-acum tu m-ai ucis ...

... și mâine-ai să te-ntorci îngenuncheat ...