Precum un vers, eu și cu ea ne-am așezat în mijlocul lumii, să strigăm pentru iubire. Numai acolo se deschid ferestrele care tăinuiesc răsărituri. Pătrunși în frenezie, hrănim o flacără nemuritoare. Da, am plecat să ne încercăm urcarea, spiritele să le cheltuim întru iubire, fiecare zi trăită fiind un alt moment special, numai al nostru.
Am găsit picătura necesară tocmai când eram într-o derută. Așteptam secundele să vină și ea, iubirea, stătea ascunsă, conștientă că va fi decodificată. Erau momentele când stelele dansează și-o iau razna de pe orbitele lor fixe, când verdele dă putere și te odihnește, chemări ce se dizolvă într-un infinit albastru. Ce poate fi mai trainic decât chemarea iubirii spre adânc, acolo, undeva departe!
Cu negrul scurs din ochi pe sufletul meu jalnic, cu sfânta ei privire pe ochii-mi adormiți, viața mea a luat o cotitură. Din adolescență am căutat o lumânare în pădure, un capăt limpede al întâmplării în iubire. Și câtă epuizare de secunde și ce plăcere ia rătăcirea în idei!
Stăteam cu brațele întinse printre copacii doborâți de vânt și obișnuiam să îmi apună ciclic ziua. De când am descoperit abisul - și ea, și eu -, trăim unul în celălalt viața netrăită. Vă spun mai înainte că suntem într-un prezent continuu, o șansă de-a umbla cu crucea în mână. Parcă suntem altfel, invitați la înnoire, o soluție pentru a ieși din lumea cea binară, cu alb și negru, întunericul negăsindu-și locul. Atâta știm, că nu ne pierdem, că ne aruncăm spre înainte.
Cum de ne-am găsit? Doar prin răbdare, acea îmbinare de curaj moral și sfială fizică. Îmi curg amintiri pe pleoape și realizez ce bine e să crezi în visuri și în optimism, să ștergi praful de pe oglinzi, să fii primit în taina lumii. Acum m-am liniștit, așezându-mă în formula Cosmosului, care vorbește numai de imagini. Cerul pare mângâiat pe o frunte dominată de regala culoare roșie. Prin roșul centrifug am descoperit pasiunea pe care mi-o poate da seducția.
Mă întrebați, ce îmi rămâne? Nimic nu poate fi mai nobil decât să îmi lecturez iubita, întrucât lectura nu cunoaște înlocuitori. Aș fi fără rost dacă aș spune că sunt singur, să îmi neg chemarea inimii. La limita ochiului îmi absorb iubirea, ca pe o lacrimă care se întoarce iar în ochi. Îi refuz destinului orice fel de lacrimi, căci strigătul său mi-a urmărit anii. Sunt sclavul desăvârșirii, cel care știe că în prima etapă iubirea se vede din priviri. Când nimic nu am a spune, mă caut pe inimă și las nimicul să se spargă. Uit de mine ca un copil, mă dizolv, când îi revăd chipul ca o floare de nufăr. Mă las de tot și de toate spre a fi doi unu, un mod de a peregrina în clepsidra mărilor celeste.
Cedez farmecului prăbușirii și ies din ecoul cărnii mele. Ea rămâne nesfârșită în mine și orice bun rămas e veșnic amânat. Acum, când ne-am așezat în unul, într-un sacrificiu tăcut îmi scutur ce a mai rămas din stricăciune. Cum eul este plin de așteptări, sub învelișul iubirii mă adun. Ce trezit fanatic, până și aerul încrețește în clepsidră! Ca două piese ce nu alunecă în derivă, ne trezim după timpul a ceea ce am făcut. Într-un sens secund, limbajul se complică și ne temem de noi și nu de moarte. Trebuie să ne ferim de praguri, să ne amintim că adevărul ne-a eliberat, că între îndrăgostiți e viață pură și aerul iubirii e purificat. Lucrurile au forme rare, armonioase; pentru două flăcări aruncate nu e pic de greutate.
În urmă, vă las o trecere spre a voastră lumânare din pădure, o ușă crapată de gravitația iubirii.