Am incetat sa fac fotografii acum cinci ani,de la plecarea ei.Aveam pe atunci un aparat Canon EOS 50D,cu o rezoluție de 15,1 megapixeli.
Umpleam albume intregi.
Oriunde as fi mers,imi luam aparatul cu mine .Ii fixam prezenta si o prindeam intr-o imagine,ca si cum astfel as fi putut opri sau incetini timpul,ca si cum as fi putut sa-i put bete in roate.Fiecare fotografie era ca un fel de partida castigata in batalia pe care o dadeam.
Alma a plecat intr-o joi,pe 28 decembrie 2006.
Am pus aparatul la locul lui si nu l-am mai scos de atunci .
In ziua de azi,odata cu aparitia aparatelor cat mai performante ,fotografia si-a pierdut o parte din suflet.Pozele nu mai au acel caracter crucial si defineste pe care-l aveau cele clasice.Buna sau proasta,o fotografie era irevocabila si ramanea fixata pe pelicula.
Cand ea a plecat,imi mai ramasesera cateva fotografii in aparat.Le-am facut asa cum golesti o sticla de votka in chiuveta,bagand aparatul sub perna si apasand orbeste pe butonul de stergere.
Cand ea a plecat,am pus toate pozele pe care le facusem in timpul asta,intr-o cutie.
Tot acest desfrau de imagini,aceasta iconolatrie,imi devenise insuportabila.Pe langa durerea pe care o simteam la vederea lor,eram cuprins de manie,de revolta: asadar,toate aceste fotografii erau inutile,nu servisera la nimic.Vrand sa imortalizez fragmente de viata,vrand sa opresc timpul,uitasem cat de vulnarabili putem fi.Am pastrat pozele,dar nu le-am mai privit niciodata.Sunt inchise in aceea cutie.
Cand ea a plecat,nu a luat nimic.
Cand ea a plecat,nu a lasat nimic.
Cand ea a plecat,am plans.
Incercand sa ma vindec am devenit din ce in ce mai bolnav.