Sunt dezamăgită, îngrețoșată, întristată, scârbită și plină de lehamite, de aproape tot ce găsesc în jur: cutii strivite de bere, pamperși aruncați în spatele blocului la trei dimineață, ambalajele tampoanelor în toaletele crâșmelor, filtre de țigări înecate în bălți, lumânările aprinse la biserică, tasta "i" care mi s-a stricat și îmi îngreunează viteaza scrisului, amintirea ta care-mi apare în creier exact atunci când mă aștept mai putin, zațul de cafea rămas pe fundul ceștii ciobite, vremurile trecute peste oamenii deveniți senili, handicapurile mele, rândurile astea sparte, paginile agendelor mele mâzgălite cu tuș și lacrimi, florăriile de la colțurile străzilor, mașinile care așteaptă la semafor să traversez, muzica tâmpită care-mi zgârie timpanul și nu pot să o suport, neînțelegând cum unii oameni pot să spună: "Eu sunt fan" la asemenea porcării, lipsa ta, primul pumn de pământ aruncat peste tine, prima floare plantată la mormântul tău, primul gard vopsit în patru ore cu piciorul rupt, durerea lor, durerea mea, azilele de bătrâni, adolescenții din spitalele de nebuni, copiii de după gratiile orfelinatelor, tinerii din închisori, geamurile fără perdele, becurile chioare, bancnota pe care nu știi dacă să o întinzi unui cerșetor sau dacă să-ți cumperi cu ea un covrig, artiștii în mizerie care cântă prin metrouri, scrisoarea ta care mă umple și acum de lacrimi, complimentele tale târzii, playlistul tău de filme, speranțele muritorilor, problemele cu profesorii din școală, parfumul detergentului rămas în tricourile tale, hainele din lighean care așteaptă să se usuce singure, scrumiera asta plină, pachetele goale de țigări, junghiurile din cap, unghiile tale lucrate cu ojă și îngrijite, ridurile de expresie de pe chipurile oamenilor, părul tău, ochii tăi schimbători, ca o pisică, răutatea oamenilor, violența, paturile pline de sânge, buretele de vase, lumea asta, care dacă nu ar fi, nu aș mai fi eu. Și n-aș mai avea ce povesti. Și atunci?
Cred că lucrurile ar sta cu mult mai "nasol".