Am învățat să fac colivă
când a murit domnul Călinescu,
cel care nu îmi era nimic de sânge
și, totuși, mama și tatăl meu.

El, care știa doar să îmi facă ceai
când mă sufoca astmul de mucegaiuri deloc nobile
și să îmi pună șosete cu oțet
când mă ardea focul de copil nedorit.

Care, cu ochii lui orbi
și mâinile lui clarvăzătoare,
mi-a făcut patine din bocancii vechi,
ca să am și eu, ca toți copiii.
Ce nu aveau ei
erau degetele îndoite înăuntru,
despre care nu am scâncit
decât în gând,
să nu știe că mi-a crescut piciorul
până au fost gata.

Tot el m-a învățat să joc șah,
să caut omenia în oameni
și să nu îmi fie rușine cu coronița
de gard viu din fața blocului
și garoafele, că era handmade!

Și că fericirea
nu e decupată de ce nu ai;
e ceva ce ai

De la el am învățat și să mă rog,
nopți în șir, la căpătâi,
să nu aibă încă nevoie Dumnezeu
de sobari pricepuți…
Că eram prea mică
să învăț să fac colivă...