Peste vocea Ta de vioară
Lin adie un tremur de vînt.
Chipul Tău cu sclipire coboară,
Ca și atunci, pe același pămînt.

După somnul adînc, în privire-mi
Se-mpresoară dureri, șovăieli,
Pașii mei rătăcesc în neștire,
Poticnindu-se-n triste greșeli.

Îțî ascult glasul blînd, nesfîrșit,
Și mă-nalț ușor peste toate;
Cu mirare, surprinsă, ezit,
Întrebîndu-mă, dacă se poate.

Toată firea, ca îndemnare
E cuprinsă în acest cînt,
Ce nu are asemănare
Și doar eu oglindă îi sînt.

Zbuciumată, cu ochii plînși,
Vreau să strig, dar a cîta oară
Te cuprind iar cu pumnii strînși
Și-mi adaog pe umeri povară.

Te privesc și ochii îmi văd
Urme-adînci lăsate cu grijă
În tot trupul meu, ce nu-l cred,
Chiar de cade răpus ca de-o schijă.

Și mă-ncrunt la a Ta mîngîiere,
Ce mă frînge în suflet cumplit,
Ascultîndu-Te despre-nviere
Și de toate cîte-am greșit.

Îmi culegi de pe față-nșirate,
Cu un zîmbet ca raza de soare,
Vii mărgele - lacrimi sărate
Și îmi spui, că nu mă mai doare.

Eu rămîn așteptînd, copleșită
De tăcerea Ta în cuvinte
Și aud, că fiind amăgită,
Priveam oarbă la lucruri sfinte.

Iar auzu-mi cerșea iubire,
Unde ea să existe nu poate
Nici o clipă din nemurire,
Nici o zi din zilele date.

Stau cu ochii închiși și privesc
Limpezimea din ochi și din toate,
Ce mă face acum să zîmbesc:
Sînt un vis sau realitate?