Între Glorie și Ruină

Lupii vânează o căprioară în amurg,
iar eu plâng de parcă aș fi singură pe pământ.
Credeți sau nu, adevărul are multe fețe...
În vârtejul secolului, respir ca un pește pe uscat;
între leii din cușcă și leii din junglă
nu mai există nicio deosebire,
iar oamenii... oamenii sunt prizonieri pe nave inexistente.

De ce mi se părea nemuritor trecătorul?
De ce timpul lui e doar o zi de arșiță?
Unde pleacă, dacă abia a venit?
Au fost prea multe războaie în lume în loc de cântece,
iar generațiile cer mereu eroi,
deși aripile li se frâng în zboruri ce nu sfâșie aerul.

Aș fi murit demult pentru un singur zbor,
dar am luat asupra mea frica aripilor frânte.
Le văd cum se prăbușesc, vrând să moară
odată cu moartea care le-a ucis înălțarea.
Respir aerul acestui război ce-și atinge culmea,
unde fiecare învață să supraviețuiască
bându-și lacrimile până la sfârșeală.

Dar eu... vreau să trăiesc!
Să vindec aripile frânte, căci aripa trebuie
să rămână aripă, să poată zbura printre florile pământului.
Vreau să trăiesc, să aud pământul cântând
în limbajul mugurilor și să vindec lacrima vărsată.

Vreau să trăiesc pentru acele momente
când suferința se preschimbă în speranță;
existența e a cântecului, chiar dacă rănile sunt ale țărânei.
Ochii lumii rostogolesc carele cu bocete spre genune,
dar toată sângerarea, toate lacrimile noastre,
sunt absorbite de grânele aurii —
într-o comuniune universală, într-o goană melodioasă.

Camelia Opriţa