Inima ca un Cântec de Caruso

Cum înfruntă un om absurdul?
Cântând, până când lacrima se preschimbă în stea.

„Te iubesc mult, atât de mult, să știi...”
E vocea dintr-o lampă veche, tremurând în fața mării,
Unde tăcerile sunt pustii, dar noi
Noi suntem a lumii vii pereche.

Chiar dacă pământul e orb, chiar dacă e surd,
Iar cerul se frânge în așchii de gheață,
Caruso ne cântă un dor mai absurd:
Că dragostea-i singura formă de viață.

Să tacă pământul! Să rătăcească sorii în spații nule,
Noi doi suntem pulsul, ritmul cel crud,
Pe care nicio moarte nu poate să-l fure.

Suntem două inimi găsite în eter,
Când lumea era doar un zgomot de fond,
Un „te iubesc” fără fir, un ecou infinit,
Pe un drum rotunjit și profund, sub cer.

Nu-i nimeni ca noi sub această cupolă
Să facă din teamă un cântec de leagăn,
Să schimbe istoria, din vechea ei școală,
Într-un vers scris pe-un umăr, agale...

Căci dacă pământul e mut, dacă-i rece,
Și cerul își rupe bucăți din el, trist,
Prin noi doi, iubire, viața mai trece,
Și-n tot ce e absurd... noi suntem.
Eu sunt.
Căci exist.

Camelia Oprița, Roma, Volumul Insomni În Alb Negru