Ne jucam de-a războiul printre garaje,
cu pistoale de plastic și gloanțe imaginare.
“pac-pac”, cădeam teatral în praf
și ne ridicam râzând,
cu genunchii juliți și onoarea intactă.
Strigam „predă-te!”
și predarea era o formă de prietenie.
Moartea dura trei secunde
iar învierea, cât să numeri până la zece.
Aveam șaptezeci și ceva în buletinul viitorului
și soarele ardea drept.
Nimeni nu trăgea pe la spate.
Trăgeam în față,
cu ochii larg deschiși.

Acum nu mai purtăm arme de plastic.
Purtăm tăceri încărcate , zâmbete cu amortizor.,
mesaje netrimise, ironii calibrate fin.
Ne împușcăm cu absențe.
Ne bombardăm cu indiferență.
Ne ocupăm teritoriile prin retragere.
Nu mai spunem „predă-te”
Spunem „n-am nimic”.
Și exact acolo în acel „nimic”
se ascunde toată lașitatea.

Copiii din anii 80 mureau frumos.
Cu praful în gură și soarele în ochi.
Bărbații și femeile de azi
mor pe interior,
cu spatele lipit de ziduri invizibile.
Atunci războiul era joc
și jocul avea reguli.
Acum jocul e război
și războiul n-are martori.
Ne ascundem după ecrane
cum ne ascundeam după copaci,
doar că atunci ieșeam râzând la vedere.
Acum ieșim doar în apărare,
Niciodată în adevăr.

Ce curaj aveam
când sângele era doar ketchup imaginar
și înfrângerea era o scenă.
Ce mici am devenit
când rănile sunt reale
și nu mai avem voce
să spunem simplu:
„Mi-e frică.”
În loc de asta,
construim strategii, ridicăm ziduri.
negăm, minimalizăm.
Ne declarăm neutri
în propriile noastre inimi.

Lașitatea nu e fuga.
Fuga are direcție.
Lașitatea e statul pe loc
în timp ce adevărul arde.
E să alegi tăcerea
când ar trebui să strigi.
să alegi confortul
când ar trebui să stii să pierzi.
Copiii din cartier știau un lucru:
dacă vrei să lupți, ieși în mijloc.
Noi? Noi negociem din umbră
și numim asta maturitate.

Și poate cel mai sfâșietor
nu e că ne-am schimbat.
Ci că încă știm ce înseamnă curajul
dar suntem lași doar pentru că nu doare.