„Al meu”, „a mea” mi-au sunat mereu ca o cratiță scăpată pe scări,
deși aparentele drepturi din spatele lor -
să-mi mobilez cuibul și să pup toate neamurile, de două ori într-o zi, îmbrăcată în rochie albă
mi-au dat senzația că am un cufăr plin de galbeni.

„Iubitul meu” - ce melodios
și rapace în același timp.

„Copilul meu” - un fals titlu de proprietate asupra unei ființe de sine "plecătoare" de acasă, căreia i-am dat doar o lingură de ADN și de educație.

Oare de ce simt astăzi ca o unghie pe tablă
ceea ce altcândva mi se părea
preludiu la un poem de iubire?

Iar mă bântuie întrebări
demne de filosofi de la colțul străzii,
în cele mai nepotrivite momente...

Și nu, nu sunt la notar
să-mi scriu testamentul,
ci la o nuntă de argint care sună a tinichea.