Două jumătăți întregesc visurile și înalță zâmbetul omului cât o viață măsurată cu spiritul. Iată adevărata față a dragostei: uneori limpezită cu lacrimi, alteori având suspinul adânc drept monedă de schimb, dar mereu minunată. Ea este tot ce vrei a fi și tot ce cauți să te afli.

De-ar fi să mergi cu tălpile goale peste focul ce împinge amurgul în pragul nopții, vei călca pe spinii întunericului căutându-ți soarele în jumătatea celuilalt. Fără a-i spune prin cuvinte cât îi ești de recunoscător, ci arătându-i pur și simplu limpezimea ta interioară, ce nutrește să împartă toate stelele nopții cu el.
Omul a fost investit de Dumnezeu să dăruiască iubire; acesta este începutul salvării de sine. Suferința apare doar atunci când egoismul se instalează în simțire — o infatuare acută care îl împiedică pe om să se mai înțeleagă cu el însuși. Atunci, judecata nu mai percepe adevărul simplu: orice păcat ucide speranța celui care crede în tine, iar mândria devine orbirea care nu mai vede rana partenerului.

Dragostea nu are rațiune; ea generează bunătate, echilibru și înțelegere. Ea este energia și scopul vieții, un neant fertil, nu doar o opțiune pentru suflet. Nu te cunoști și nu te înțelegi cu adevărat decât prin celălalt suflet de lângă tine. Aceeași persoană se întoarce mereu acolo unde urcușul tău este mai greu.
Liniștea dinaintea singurătății survine atunci când te apropii de tine însuți și te agăți de următorul răsărit. Pentru că, dincolo de orice ruină, există un mâine...
Liniştea dinaintea singurătăţii survine atunci când te apropii de tine însuţi şi te agăţi de următorul răsărit.
Pentru că există un mâine...

Camelia Opriţa: Cartea Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019