“Mă bucur că (subiectul) a fost deschis și sper ca acest eseu să nu fi generat doar ecouri ce în timp se sting ci să fi strecurat o problemă sâcâitoare printre cele la care ne gândim îndeobște.”
Laurentiu Nastasa

“Fără modele trăim foarte bine, fără maeștri-foarte greu.Adevărații maeștri nu îndeamnă la imitație, la copiere ci te stimulează să te descoperi.”
Dana-Maria Onica




Eseul Nevoia de modele a lui Radu Herjeu a declanșat din partea cititorilor o reacție demnă de interes. Consider că discuția merită să fie continuată. Și pentru că tema este atractivă și actuală, dar și pentru că a fost abordată puțin cam în pripă ducînd la multe confuzii. În acest prim text voi încerca să fixez un pic premisele unei discuții mai fructuoase.


Ce este un model

Un model servește ca orientare pentru reproduceri și imitații. În acest sens, pentru uzul practic, el este un prototip, un șablon, un tipar, un calapod. El reprezintă tipul unui obiect ce trebuie confecționat.

Tot model este numită însă și o reprezentare în mic a unui obiect, o machetă. O reprezentare simplificată a unui proces sau a unui sistem pe care dorim să-l studiem. Prin extensie: un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă analogii.

Un model este însă și ceva exemplar - eșantion, exemplu, mostră, probă, specimen – care prin valoare servește ca pildă: o realizare de excepție, o operă, o persoană cu calități neobișnuite și cu reușite extraordinare.



Mimetismul adaptativ

Imitația ca mecanism biologic adaptativ este cunoscută și greu de explicat. Există asemănări frapante, pînă la confuzie, între aspectul exterior al unor specii extrem de îndepărtate.

Modul în care, în cursul evoluției, aripile unui fluture au ajuns să semene cu ochii unei bufnițe, este greu de imaginat. Dar nu e greu de înțeles ce efecte de protecție și camuflare are această ciudată adaptare.

Și mai cunoscute sînt culorile pielii și ale blănii animalelor, potrivite confundării lor cu mediul în care trăiesc. Indiferent că sînt prădători sau pradă, coloritul și desenul le ajută să fie greu de zărit în ambianța în care trăiesc.


Jocul imitativ

Nu numai puii de om, ci și aceia ai altor specii de mamifere, practică multă vreme un joc de imitare. Există o înzestrare cvasi-instinctuală care face ca tînăra generație să achiziționeze – în joacă – tot felul de comportamente observate la exemplarele adulte.

Copilăria mai lungă la aceste specii și protecția părinților sau/și a grupului asigură un timp în care puii pot deprinde astfel felurite priceperi doar jucîndu-se, înainte ca indivizii să fie angrenați în lupta dură pentru existență.


Maimuțăreală și histrionism

Primatele superioare și oamenii sînt caracterizate de o dezvoltare pletorică a comportamentelor imitative. Imitația devine pentru ele o joacă gratuită cu gratificația în sine.





Orice reușită a jocului imitativ pare să fie o bucurie care nu cere alte satisfacții și premieri. Curiozitatea și încercarea de a imita tot ce observă este aproape o măsură a tonusului vital al exemplarelor tinere.

Scopul unor astfel de comportamente nu este altul decît acela al performanței imitative, un fel de karaoke avant la lettre. Toți vor să fie actori: să facă pe…


Ucenicie și economie

Prima modalitate de învățare este evident imitarea. Fără vreun efort instituțional sau pedagogic, tînăra generație învață imitînd și repetînd ceea ce vede că face generația adultă.

Este, evident, modul cel mai economic în care se petrece învățarea. Ucenicia nu este nimic altceva decît imitație pe furate. Meșterul nu te învață nimic, te beștelește și te pune la corvezi. Meseria se fură. Ucenicul trebuie să fie umil și abil.



(va urma)



(lectura acestei serii poate beneficia copios de citirea articolului: Arhetipul încercării, mult mai laborios și mai atent întocmit)