ca un anunț că se mai și moare din când în când
asfaltul miroase a ploaie
traversez pe verde pragul dintre zile
golesc buzunarele într-un birt de cartier
cu patimă cu păcat
desfac gândurile în baloane de săpun
zâmbesc amar unei închipuiri

adorm cu ochii în tavanul sterp
parcă din ce în ce mai aproape de podea
mă răsfăț cu un vis de zefirelli
înainte de întoarcerea prin furcile caudine
ale unei noi zile
doar asfaltul își vede de praful lui

lacrimile nu se combină cu bitumul
par mult mai mari și negre
ca mai toate bubele

trec pe lângă o dugheană cu flori altoite
miroase ca la înmormântări
a crini a veșnicie sau poate a eliberare*
florile de câmp îmi amintesc de mama mea
și de bucuria de a aduna stele de pe pământ
de felul acesta de a nu crește niciodată

cineva mă înjură
iar eu nu pot decât să-i zâmbesc
ca un tâmp
ca un laș
ca un terchea berchea
bine că nu mi-a dat nicio palmă
pentru că încă nu am învățat să întorc obrazul celălalt