Comentăm astăzi un meci de fotbal în care echipele poartă același echipament, de aceeași culoare, fabricat la aceeași firmă. Jucătorii au cu toții același număr. Să zicem 7. Și arbitrul și-a lepădat costumul său cel negru și s-a îmbrăcat la fel cu jucătorii. Și antrenorii sînt la fel. Și spectatorii la fel îmbrăcați, purtînd pe frunte scris numărul 7. Începe meciul. După cîteva driblinguri, vîrful de atac al primei echipe îl faultează pe vîrful de atac advers. N-a fost fault, dar jucătorii nu își încap în pielea lor și încep să se caftească, trăgîndu-și șuturi la moștenitori. Intervine arbitrul. După cum știți, îmbrăcat la fel. Jucătorii se bat în continuare. Arbitrul primește o flegmă în bot. Este înjurat de mama, mama lui - am uitat să vă spun - și ea îmbrăcată la fel. Pe teren intră sanitarii cu targa. Sînge peste tot. Cei doi atacanți și arbitrul sînt întinși la pămînt. Tribunele sînt în delir. Chiar dacă sînt separați de un gard, și el vopsit în culoarea aceea, tribunele reușesc să strecoare printre ochiurile sîrmei cuvinte grele, la adresa conducătorului. Ba chiar la adresa primarului și a polițistului, și a femeii, a prefectului, a comandantului suprem, a președintelui Rusiei, al Americii și al Guatemalei. Este un război pe viață și pe moarte. Acum nu se mai bate nimeni. Că nu mai are cine. Acum nu mai înjură nimeni, și asta fiindcă pe tabela de marcaj electronică scrie clar, cu două bețe în spate, scrie Mutu. Toată lumea tace. Nimeni nu se mai recunoaște, prieten, frate sau soră, cu nimeni. Este un monomoment pe care istoria trebuie să-l înghită. Am comentat astăzi un meci de fotbal. Păcat, jocul a fost întrerupt. Dumnezeu coborîse pe pămînt, să facă prezența.
- E cineva absent?