Există suflete sufocate de nefericire și de tristețe, asupra cărora cea mai mică rază de fericire, de iubire, are efect dumnezeiesc. Sunt ființe atât de moi și de necoapte, încât cu fiecare tresărire a inimii tresare și întregul corp, într-o armonie aparent perfectă. Agățați de ființa iubită ca iedera de casele pustii, devin dependenți de tot ce înseamnă nesingurătate. Dependența acesta se manifestă prin imposibilitatea omului de a-și menține o personalitate, o individualitate proprie, bine definită și neinflunțabilă. Desigur, nici un om nu este independent de voința societății, de capcanele acesteia, cu toții suferim, se știe, de aceste dependențe, care ne fac mici rotițe ale Universului. Dar Îndrăgostitul, fost Singuratic, devine dependent de obiectul iubirii sale și nu de iubire în sine, așa cum fumătorul e dependent de țigară și nu de fum, cum alcoolicul e dependent de alcool și nu de beție.
Există suflete - oglinzi lucii - în care reflectarea iubirii se confundă cu însuși sentimentul de viață, cu logica faptului de a fi, cu satisfacția fericirii.
Dar cât de benefică poate fi această abordare, materializare absolută a idealului, în lumea aceasta în care totul este relativ, în care nimic nu durează o veșnicie și nimeni nu trăiește etern? Cum poți tu spera la un veac de fericire, când nici nefericitului nu-i e dăruită tristețe nemuritoare? Cum să te uiți pe tine, să nu mai exiști nici în tine, nici în afară, să te omori ca spirit, pentru un moment de visare și extaz trecător?