Nu există pierdere mai mare decât moartea unui om care nu a vrut să fie plâns.
A FOST Dinică. AU FOST atâția alții asemenea lui, irepetabili. Se înmulțesc prin AU FOST. Veți spune că SUNT și VOR FI. Nu, pentru că a trăi postum în conștiința altora e atât de trist că-ți vine să lași un testament de autonimicire. Au trăit. Resemnați-vă! Abandonați iluzia că amintirea lor vă mai poate salva de indiferență! Oamenii se duc și iau cu ei tot ce aveau de oferit. Destul cu gloria lor eternă care ne ajută pe noi să părem umani și conștienți. Au nevoie de noi în viață. Nu s-au vrut eroi și nici icoane. Oamenii mari sunt simpli și nepretențioși. Nu-și propun să fie nimic, trăiesc frust și în rezonanță cu sufletul lor. Sunt animați de pasiuni, sunt plini de renunțări , dar ce-i face speciali e că nu au învățat ce e frustrarea și regretul. Regretul sclifosit e străin marilor spirite. Se duc demn și ne lasă pe noi cu regrete. Aplaudând în cimitre. Rememorând momente despre care acum ni se spune `în direct` că sunt imense.
Se spune că viața e o scenă. Atunci ce e un actor? Un om care a înțeles mai bine viața? Poate că da, dar renunțând la ea. Și de cele mai multe ori la sine. Câți suntem în stare să ne asumăm o asemenea existență? Și de ce nu înțelegem că altarul acestor oameni nu așteaptă lumânări? Nici cortegii ad-hoc. Și nici sicrie purtate în limuzine de bazalt. Ei sunt `măturători de praf de stele`. Care te cheamă să auzi glasul pulberii în care se auresc, care ți se arată ca o oglindă, pe care tu o spargi și prea târziu o săruți, rănindu-ți remușcarea în cioburi.
Priviți în ochii actorilor ca în oglinzi ce se vor sărutate. Lăsați teatrul ieftin și mergeți să le împodobiți cu respirația spiritului vostru altarele de trăire.