Nefericirea într-un om logic și rațional nu poate degenera niciodată în disperare sau deznădejde, căci omul realist are antidoturi împotriva lor, și acestea pot fi timpul, voința, spiritul, rațiunea, gândurile pozitive, medicamentele și încrederea în însănătoșire.
Negăsirea a ceea ce te aștepți să descoperi în viața proprie, generează nefericirea obturând panorama vastă asupra unei vieți pe care credeai că o controlezi, însă credința a fost de fapt un simulacru ca o deziluzie corozivă, căci ai constatat că o viață pătrunsă de nefericire are în imanența ei haos, hazard, fortuit și dezarmonie, iar sistemul ei de referință este o giruetă în bătaia rafalelor de vânt.
Laicul și profanul colcăie în nefericire apropiindu-l pe om de ateism și îndepărtându-l de Dumnezeu, căci nefericirea are ceva grobian, grosier și neșlefuit, aducând cu un instinct primar covârșind prin multiplicare omul troglodit.
Un sfânt nu poate fi nefericit, căci sfântul beneficiază de privilegiile sacralității, care se află la antipodul profanului ce modelează din oamenii nefericiți păgâni. Un om cu nefericirea ca un blazon la vedere, face mai multe erori decât un om fericit, căci armoniile din fericire resping greșelile huzurind în dezarmoniile nefericirii.
Viața are ceva poetic în ea, însă în momentul în care este străpunsă de nefericire, își pierde poezia, căci nefericirea alterează beneficul care se transformă în altceva, mai aproape de dizgrațios, straniu și dezarmonie.
Doar viața ce are o dimensiune ce se confundă cu idealul verticalității, este imună la nefericire, căci ea își strânge valorile care caută fericirea și manifestă repulsie la nefericire, alunecând astfel într-un neant artificial creat de valori pentru a izola negativitățile, printre care se numără și nefericirea.