Traiectoria suferinței secționează boala, absoarbe din boală substanța funebră și sepulcrală, se intersectează cu entelehia, deposedând-o de perfecțiune și auto-depășire, pătrunde în arealul uman unde devastează ontologicul, și impregnează sufletul omului cu substanța sa nocivă.
De suferință se lipește tot ceea ce omul a aruncat din el și din proximitatea sa, ca fiind superflue, alterabile și degenerescente. Astfel suferința crește până când se implică divinul, care o prinde și o proiectează în vidul cosmic.
Suferința ne obosește, ne induce somnolență, torpoare, inerție și letargie, ne crește delăsarea, și ne cronicizează blazarea. Scepticul poartă în umbra sa suferința, care-l face pesimist.
Suferința ne obturează perspectiva asupra vieții, și viziunea asupra viitorului, iar persistența suferinței ne face sau agnostici, sau bigoți, și unul dintre efectele ei negative este că obnubilează ființa.
Cei care cultivă entuziasmul cu suferința în ei au calitatea preeminenței.
Suferința activează contradicțiile, sensul ei este o aporie, un raționament pro-suferință, este imposibil de rezolvat, căci are în el ilogicul și neadevărul, pe când raționamentul non-suferință atribuie suferinței sensuri negative și nocive ființei, și posedă în imanența sa verosimilul, veridicitatea și veracitatea.
Suferința face din timpul propriu o discontinuitate ce împiedică timpul să curgă continuu prin ființa în care s-a încuibat suferința.
Vectorul suferinței apasă corporalul, și adăugat la forța gravitațională, creează în om senzația funestă că este atras de pământ.