Am impresia unei interpretări greșite a rolurilor date pe scena lui “a fi”. De exemplu, un ales nu trebuie să mimeze la nesfârșit zâmbetul sau liniștea autoimpusă, nici un preot sau pastor nu trebuie să fie afectat de situațiile aflate pentru că așa i se cere, sau un medic fals interesat de toate gîndurile pacientului. Ajungem la o societate paralizată de purtarea de grijă și excesul de bun simț. Un fel de cretinism doct, în niciun caz creștinism. Există un reflex formalist în multe manifestări sau exprimări, chiar un fel de mască a trecerii prin anturajul de conjunctură, acest fals eu e supărător peste tot, în politică, servicii, diplomație, mediul de afaceri, cultură, dar mai ales în viața spirituală. Acolo unde omul, aflat în dialog cu Creatorul, ar trebui să fie sincer, fără interpretări teatrale, emoționale de efect. Credința este simplă, cum spunea sutașul roman: “zi, Doamne, o vorbă… și robul meu se va tămădui.” La fel suntem chemați și noi să dialogăm, simplu și încredințați deplin: spune, rogu-te, un cuvânt și cele ce sunt vor fi după voia Ta, bunule Tată! Așa va dispărea încrâncenarea asta confecționată din interes egoist care ne umbrește timpul, afectuozitatea, empatia găunoasă. Cum am auzit odată o mostră de dialog deplasat: “Ce mai faci dragă? Bine, mulțumesc. Ieri mi-a murit un prieten drag.” Un formalism tâmp, dar cât se poate de real. Cred că prin deschiderea unui dialog cu Creatorul în gândire și pașii ce-i avem de parcurs zi de zi, nu ne-am mai consuma în tot felul de bârfe, tabere, interese meschine de supremație, stress gratuit. Când vom conștientiza efectul gândurilor, cuvintelor și lucrărilor făcute fără credință ca o cauză a suferinței noastre, vom încerca să schimbăm modul de exprimare în proba trecerii. Totul e să ne dumirim mai repede, fără prea multe note de subsol și explicații. Aceste explicații în plus ne amplifică suferința, reușim fără temeri, formalism și necredință. Acesta este secretul trecerii prin timp cu sentimentul împlinirii rolului primit.