Cine ar fi crezut?.. O dimineaţă poate începe ca oricare alta, dar evenimentele care schimbă viaţa se întâmplă la ceasul înserării.

Fenomenul Iertării
O dimineață oarecare-n zori,
Dar viața se schimbă-n ceas de înserare,
Când orbul vede negru printre flori
Și lupta cu sine n-are încetare.
Sunt sfâșiată de-o rațiune rece,
Un vârtej straniu, rupere de timp,
Dar tot ce-i piatră înspre mine trece,
Să-mi schimbe chipul într-un alt Olimp.
Să vrei să mori în zone periferici,
E un haos sec, un chin deșert și mut,
Mai bine-n iadul dragostei te-ncerci,
Decât să mori că n-ai iubit destul.
Iert omul-umbră, ucigaș de aripi,
Căci în halucinații el trăiește,
Îi iert veninul vechilor risipe,
Când lumina din mine îl orbește.
Singurătatea-i rugă și așteptare,
O experiență radicală-n noi,
Dar din durerea asta arzătoare,
Ieșim curați, nu cioburi de noroi.
Istoria nu scrie nume-n vânt,
Ci strânge-n palme-un fenomen rarissim:
Omul ce-a nins lumină pe pământ,
Iertând în jur, din iadul lui, abisul.

25 / decembrie / 2005, Camelia Opriţa