Minunea nu este o taină a lumii prin care ni se revelează ceea ce este dincolo de noi și fără de care nu putem trăi, ci este un salt personal, de la un stadiu la altul, al celui care o întâlnește. Minunea este o întâlnire cu altceva, cu ceea ce nu am mai întâlnit înainte de ea. Este un străin care vorbește în altă limbă și ni se adresează, iar noi, deși realizăm că vorbește cu noi, ne uităm uimiți la el atât pentru că nu-l înțelegem, cât și pentru că nu putem pricepe de ce ni se adresează. Miracolul pe care îl produce minunea în viața noastră stă, așadar, în valoarea pe care i-o conferă întâlnirea. Ca atunci când stai în fața unei icoane și te gândești că imaginea pe care o privești este o realitate a altui timp cu care, deși stai față în față, nu poți comunica. Deși, în interiorul tău crezi că este posibil și vrei să intri în dialog cu ea, icoana rămâne solemn și impenetrabilă mereu în fața ta ca un străin. Diferența dintre ea și străin există totuși, și rezidă, pe de o parte, în felul în care fără a spune ceva ți se adresează, deoarece, spre deosebire de străinul pe care îl auzi vorbind, pe icoană doar ți-o poți imagina adresându-ți-se și, pe de altă parte, în faptul că dacă pe străin nu îl înțelegi, pe icoană îți poți imagina că o înțelegi. Tocmai acest raport al întâlnirii cu necunoscutul, în general, ne constrânge să rămânem uimiți când ne aflăm în fața evidenței pe care o manifestă minunea și, prin intermediul acestui eveniment miraculos, să ne înălțăm, să trecem personal la un alt nivel, să facem un salt în interior, în noi și să ne fascinăm de întâlnirea ce ne-a fost dată spre a o trăi. Clipa care a fost și nu mai este. Minunea a ceea ce era și a devenit trecut aruncându-ne în momentul unic al întâlnirii cu necunoscutul.