...acesta este nisipul în a cărei perversitate aveam obiceiul să ne jucăm îngenunchiați atunci cînd eram tineri... de altfel cînd mă gîndesc la acele clipe o forfotă de umbre îmi inundă retina... ca un șir de valuri ce se sparg fără speranță de-a lungul acestei limbi de pămînt...locul unde lumina soarelui se înfinge în pielea acestei lumi...locul unde se vorbește puțin sau de loc...zgomotele trecutului în ritmul valurilor făcute țăndări printre alge și cochilii de scoici... cu privirea aruncată în larg dincolo de zbuciumul perceptibil al apei... încerc și prind mirosul unui înger împregnat în umbra iluzorie a unei corăbii de pirați... curioasă alăturare... dar totuși posibilă căci orice ființă ori lucru inert își are îngerul specific... zgomotul valurilor și cel al funiilor frecate în cabestane... și peste toate mirosul sărat al unei anumite putreziciuni... clocotul...fierberea unei saramuri peste hoiturile vegetale și animale... întoarcerea la facerea lumii ca un refuz al imperfecțiunii... e ca și cum aș vrea să-i spun cuiva dragostea mea... dar ezitarea se prelungește la infinit... infinitul unei ființe... cît poate dura...oare infinitul poate fi perceput... sau doar o stare de angoasă... spunem infinit doar ca să ne arătăm neputința... starea noastră de grăunțe... ființe de interval... intervalul între două clipe... între două gînduri... între două exprimări... făptură contradictorie și ciudată... intervalul acesta între limite este o linie dreaptă... ori una sinusoidală... așa cum linia dreaptă poate fi o aglomerare de sinusoide...ori sinusoida poate fi o adunare de linii drepte... vorbesc de dificultatea de a percepe realitatea... care-i adevărul și care-i iluzia adevărului...