Asta ne îndepărtează de Dumnezeu: încrederea că ajutând într-o zi un nenorocit vom fi răsplătiți „cu asupra de măsură”. Ideea tembelă conform căreia mergând regulat la biserică și ținând posturi, spovedindu-ne și spunându-ne rugăciunile dimineața și seara – avem acces oricând la cămările pline cu aur divin. Asta ne îngroapă - mulțumirea de sine.
Nu mai putem fi controlați de nimeni înafara noastră înșine, ne-am înfipt fiecare după puterile noastre în sistemul social, încercăm să ajungem pe cont propriu cei mai mari și cei mai tari. Dacă suportăm scrâșnind un compromis, o facem narcotizați de gândul că va veni vremea când noi vom fi distribuitorii compromisului - alții ne vor linge pantofii.
Forfotind pe coridoarele sociale am învățat să avem încredere în forțele noastre și am renunțat la credință ca la un accesoriu depășit al vestimentației cotidiene. De fiecare dată când reflectăm asupra acestor lucruri ne găsim o justificare confortabilă: nu pot schimba eu lumea de unul singur.
Uite-așa ne grăbim sfârșitul, așteptând ca altcineva să facă primul pas iar când această optică lenevoasă dă rezultate, ne alăturăm celor ce-l batjocoresc pe acel ipotetic „altcineva”.
Poate că observațiile de față par naive, poate că eu, scriind aceste rânduri, sunt primul care fac vocalize în imensitatea corului societății. Am un avantaj, totuși: îmi recunosc neputința de-a schimba lumea, nu mă ascund după deget, precum zilnicii lătrători.