Am cunoscut un coleg de site, mai mult, mai bine: străbate viața cu două bastoane, la o vârstă când alții mai fac încă jogging. Numai că el, și-a pus cuvântul ca aripi, ca un nou Hermes.
Acolo unde se întâlnește cerul cu pământul, pe linia de orizont, toate sunt mai mici, deformate și șterse.
De curiozitate, vrei să ajungi acolo, să dezlegi misterul neclarității.
Și tot mergând și iar mergând, ai surpriza să constați că toate sunt ca mai înainte: la fel de mari, de colorate și au aceeasi formă.
Acolo departe, pe linia de orizont, este perspectiva...

Mihai, nu-i așa că te scoli ca mine, așa, de dimineață cu versurile-n gene?
Te scoli si privești cu ochii deschiși larg spre viitor și vezi acolo ceva ce alții nu văd.
Cu ochii minții iți conduci pașii printre cuvinte perene.
Și visurile prind contur, devin realitate, materialitate, devin palpabile, modelabile.
Dorința de comunicare se naște prin cuvânt.
Ne putem cunoaște între noi prin ceea ce transpare, dincolo de orice frontiere, dincolo de orice amăgiri.
Cuvântul...
A spus cineva ca este o armă?
Eu spun ca este un material care construiește imaginea unui om, imaginea unei prietenii intre doi oameni, unul amplasat pe punctul principal de vedere, altul pe linia de orizont, dar, iluzoriu, atât de aproape !
Cine știe că perspectiva deformează iluzoriu, cine știe să aștepte, să străbată distanțele dintre suflete, cine știe să cunoască omul, trece și petrece prietenia până dincolo de linia de orizont.