Încă din antichitate s-a spus că a fi un bun orator înseamnă a deține secretul artei conversației. Un bun român( Teodor Mazilu) o vedea inutilă pentru că avea la îndemână tăcerea. Însuși marele Will găsea că “restul e tăcere”, lăsând a se înțelege că “totul e tăcere.”
Dar de ce să ne batem capul cu tăcerea pe care, spui tu, oricine o poate stăpâni, când avem a “conversa” despre conversație și omul ce încearca a încropi ceva legat de nimic si lipsit de idei. El iese curat ca lacrima din grozava încercare si ceilalți ii așază deja pe frunte tiara inteligenței.
Există oameni care nu au nimic a spune si atunci conversatia lor trenează, dar există și oameni înzestrați cu o volubilitate ieșită din comun. Atunci ești redus la tăcere în condițiile in care mulți știu să vorbeasca și puțini pot să tacă. Tăcerea nu e o artă, e o dovadă de ințelepciune.
Pentru a stăpâni cât mai bine conversația s-au editat manuale, pentru a tăcea, nu. Pentru a conversa nu iți cere nimeni nimic. N-ai nevoie de cunoștințe, de pasiune, de inteligență. Vorbești pentru că iți place să te auzi vorbind, pentru că te crezi grozav sau pur și simplu să faci conversație când stai la coada la bănci să-ți achiți creditele. Amatorismul in conversație nu vine din arta, ci din neputința de a comunica.
Cu tăcerea e altceva. Taci tu care ai ce spune, dar vrei să nu jignești, taci tu care îl iubesti pe celălalt, taci tu atât de firesc și atât de intens.
Taci pentru că atunci când vorbești s-ar putea să-ți joace feste cuvântul.
Taci pentru ca arta de a conversa și arta de a tăcea nu sunt arte, ci alte handicapuri adaugate trecerii tale vremelnice prin lume.
IC