Zăcea în fiecare zi în soare, cu aceeași mină de fruct mototolit.
Sub el se rostogoleau muștele și fluturii cap-de-mort, ca dovadă că avea chihlimbarul otrăvit.
Îl fotografiam zilnic și avea diferite posturi: de bătrână cocoșată, barză într-un picior, cangur înfundat, poet cu frunte lată....

O singură pată de umbră îmi atrăgea atenția. Se umbrea la propria-și umbră, cu ramurile atârnând a neputință, dar nu era o oboseală lamentabilă, ci mai degrabă era o căutare a rădăcinilor, o invocare la un interviu: de ce înfipt în acest grind palid? Se scutura scârbit văzând cadavrele artropodice așezate parcă ordonat sub frunzele pe care le lăsa deja să cadă automatismal pe grindul beligerant.
Uneori își lungea crăcile, scormonind în pământul galben după un ochi de apă ori se lăsa păgubaș, pe spate, mișcându-și trunchiul dorso-costal cât mai mult spre căldura solară.
Și de fiecare dată când descoperea fructele-și decedate, cu un plâns de holtei, se smucea nedefinit ghidat de vântul capricios.
Găseam un soi de nerăbdare în arborele mascul, nerăbdarea de a renunța la frunziș, la solitudinea procesului de îngălbenire, la expectația uscăciunii.
Hotărâsem ca pentru un timp scurt să renunț la a fi martorul degradării sale.

Îl urmăream doar de departe.

Apoi, într-o dimineață rară, m-a îndemnat destinul să trec exact pe lângă locul în care arborele creștea de obicei.
În locul lui descoperisem în schimb o groapă în care se zvârcoleau niște râme cu obrazul roz, iar niște urechelnițe irelevante căutau labirintic niște găuri.

Înțelesesem în clipa de față că arborele refuzase tratamentul grindului. Proaspăt smuls își abandonase doar peruca de marchiz. De la distanță îi urmăream fuga de scelerat fericit.

Frustrările adoptate sunau ca niște campanule atârnate de umeri.
Am ridicat peruca, îmbrățișând-o ca pe un trofeu.