Faptul că Diavolul este în fiecare din noi e deja un truism. Diavolul personal, fărâma aceea de rău care ne împinge să acumulăm din ce în ce mai mult, ca niște hârciogi, îngrămâdind între fălcuțe tot ce strângem; să călcăm peste tot ce este bun, cu nesimțirea unor tancuri, căutând să fim primii, să câștigăm, să nesimțim în frunte.
Pe vremuri, Sfinții Părinți plecau în pustie, să scape de ispita lumii. Astăzi nu ne mai ajunge ispita lumii- inventăm lumi artificiale, inventăm vicii de care până și Nero s-ar fi rușinat. E lumea noastră acolo unde tatăl trăiește cu fata lui, bărbați se căsătoresc cu bărbați și femeile cu femei în numele dreptului la...la ce ? Ni se pare naturală homosexualitatea- mâine ni se va părea natural și incestul. Atunci când copacii și pietrele ne vor lovi, atunci când pământul se va spulbera sub noi ne vom mira foarte tare.
Diavolul este în negație și în fuga de răspundere. N-am fost eu, eu sunt nevinovat, eu sunt o victimă a societății. Toți infractorii, de la măruntul găinar și până la ucigașul în serie sunt victime ale societății. Nu mai există răspundere- nimeni nu mai este vinovat de nimic.
Diavolul este în lucruri. Vrem cât mai mult, vrem și acel lucru, și acel lucru...oare nu vom ajunge cu toții în 2 metri cubi de pământ, fie că avem o vilă de 25 de camere, fie că dormim în stradă ?
Diavolul este în lăcomie. Este normal și sănătos să mă îmbuib până crăp, să beau fără măsură ?
Diavolul este în timp. Secundă cu secundă, minut cu minut, devenim tot mai răi, tot mai cruzi, tot mai nepăsători.