Un banal algoritm existențial mă ascunde de tine, dar îți importă trăirile. Halucinant și obsesiv mă cobor în liniștile mele, acolo unde nici măcar eu nu mă pot atinge, unde nimicul domină laconic vidul umplându-l. Evit sevrajul dependenței de semeni tânjind după absentul absint ce mi se prelingea, până ieri, pe palmele zdrelite de framântarea chircită a mâinilor mele, un odios sacrilegiu în ritm de rugă canonică extirpată din editura Divinității. Toate rugile împreunate nu trec nici măcar de porțile suferințelor mele. Dumnezeu mă pedepsește pentru că l-am izgonit din mine. Îmi arogă vinovăția nefericirii Lui. Pupila mea gustă agonic albastrul din oameni, un albastru regăsit pe coperțile destinelor lor. În colțul diametral opus, îmbătată de aroma agoniei mele, îmbrățișezi spasmele umbrei mele. Ne-am impus reciproc codul tăcerii. Nu ne-au ajuns niciodată cuvintele. Cuvintele concep frazarea ideii, definesc trăiri, exprimă rutina fericirilor și amăgirilor. Cui folosesc exprimările ultimative și patetice? Cine se hrănește cu suferința altuia se va îneca sufocat de reversul îndoit al acesteia. Adorăm inconștient să suferim atât cât să ne publicăm narcisismul și să ne fie omagiate cataclismele sufletești. Într-un final, inevitabil, ne resemnăm în atingeri ultimative, implorând nihilismul din noi, să nu ne separe. Ne-am ales soarta și ne merităm. Ne definim ca etalon al asimetriei iubirii. Nici măcar triști nu mai suntem. Suntem, doar ... noi!