Cand nu poti sa scrii, ca sa poti sa scrii din nou, trebuie sa scrii cum nu poti sa scrii. Cand doar scrisul te elibereaza, dar nu poti scrie, si in suflet ti se aduna vrafuri de cuvinte nescrise, incepi sa te simti umed-prafuit pe dinauntru. Nu trece mult pana cand in cerul gurii simti gust de mucegai, si toate cuvintele rostite-nerostite au acelasi iz.
Si asta pentru ca n-ai putut sa scrii la timp ceea ce simteai nevoia sa scrii, pentru a te elibera.
Chiar scriind, pe urma, gustul de mucegai ramane, si-ti astupa mirosul de iarba proaspat cosita, si de pamant ud dupa ploaie. E ca si cum ai inceput tratamentul cu antibiotic dupa ce cangrena s-a instalat...In medicina e nevoie de amputare. Dar tu cum poti sa-ti amputezi sufletul?! Cuvintele?! Doar renuntand la ele, nescriind...