Căzut în starea rece de disperare, mă zbat. Sunt singur în amalgamul pestriț de nuanțe și nimeni nu-i să-mi oglindească singurătatea.
Sunt o antenă în mijlocul unei furtuni... și fulgerul mă lovește necruțător. Emit discontinuu fragmente de suflet dispersat ce se întorc în mine ca bumeranguri tăioase, înfigându-se cu zgomot sec în inconsistența zdrențelor trupului meu. Și strig... dar sunetul refuză să iasă. Rămâne cui înfipt în timpanul meu, sfredelindu-mi voința - cârlig cu care mă agăț încăpățânat de rămășița de roz rușinos ce-și spunea îngâmfată când era întreagă - optimism. Când găsește ieșirea și răbufnește clocotitor și în același timp strident, încolăcindu-se în toate direcțiile și îndoind chiar pe alocuri spațiul, nu iartă nici micuța timiditate rozalie. După ce scârțâie și trosnește din toate încheieturile, inevitabilul se produce: implozia absoarbe reziduurile de roz, convertindu-le într-o spirală de incolor strălucitor, iar eu... cad.
Oare e bine să cazi? Cineva spunea: "Cu cât vei urca mai sus, cu atât durerea provocată de eventuala căzătură va fi mai puternică". Oare cât de sus sunt? Nu contează... Știi? E bine să cazi! Ai timp să te gândești și în afară de asta, dacă straturile prin care treci sunt reci, ai șansa să te trezești. Îți revii încet la realitate... Care realitate? Sincer... nici asta nu mai contează; important este că o faci. Realizezi chiar și ce s-a întâmplat: când fulgerul provocat de singurătate te-a atins, te-ai prăbușit în tine; incolorul metalic s-a întins ca o molimă - , înghițind rozul; doar globul fosforescent a rămas în mijloc imperturbabil. Își amintise că data trecută fusese cârlig și mergând cu raționamentul mai departe conchise: "Sunt fosforescent, deci exist, deci suntem doi, ceea ce înseamnă că nu sunt singur... și dacă nu sunt singur, nu am de ce să fiu nefericit!"
Așa a renăscut rozul.